amintiri de la Mamaia

amintiri de la Mamaia

Imediat dupa satisfacerea stagiului militar obligatoriu de la ansamblul Doina, ce culminase cu evenimentele din decembrie (despre care promit sa scriu candva), m-am reintors la Teatrul Muzical din Brasov, acolo unde ma angajasem dupa esecul angajarii la Teatrul Oleg Danovschi sau al plecarii in RDG prin ARIA – Agentia Romana de Impresariat Artistic (acolo unde la acea vreme lucra si Gabriela). Esuasem prin urmare la Brasov la inceput de ’90, decizie luata poate si datorita parintilor mei care isi doreau foarte mult sa revin acasa langa ei, dupa o absenta de cativa ani…

Insa repetitiile zilnice de la teatrul din Brasov si spectacole de opereta nu ma atrageau deloc. Imi era dor inexplicabil de Bucuresti, orasul unde mancasem balet cu paine frecand zilnic parchetul salilor de dans din Principatele Unite sau de la Opera Romana. Simteam nevoia sa fiu in mijlocul evenimentelor fierbinti care care construiau acum o noua istorie post-decembrista. Uneori ma dadeam bolnav inchipuit si fugeam incognito la Bucuresti pentru a ma intalni cu colegii si pentru a ma afla in mijlocul evenimentelor din Piata Universitatii. Aerul de libertate era inca foarte proaspat, eram cu totii experti in politica si cantam seara de seara repertoriul Pietei –  “mai bine haimana decat tradator, mai bine huligan decat dictator, mai bine golan decat activist, mai bine MORT decat comunist”

 

Ziua ma plimbam prin oras iar seara deveneam golan. tin minte cum ne mandream cu titlul oferit de Iliescu. Noaptea dupa ce manifestatiile se terminau, dormeam pe unde apucam la internatul din Principatele Unite sau pe la colegii mei de clasa din Bucuresti.

Intr-una din zile, am aflat intamplator de auditia organizata de coregraful Cornel Patrichi care cauta dansatori tineri pentru un nou program de cabaret care urma sa deschida la primul cazinou din Mamaia. Auzisem vag de el, lucrase pe la Teatrul de Revista Constantin Tanase si cred ca pe la TVR, dupa care la un moment, ca majoritatea dansatorilor de elita plecase sa danseze in straintate prin ARIA. Revenise la inceput de ’90, pentru a monta un show de cabaret la cazinoul Melody din Mamaia. M-am prezentat intr-o doara la aceasta auditie si spre supriza mea am fost selectionat alaturi de cativa alti baieti si fete din Brasov, Galati si Craiova. Repetitiile urmau sa inceapa la inceput de mai, aveam cazare gratuita la hotel in Mamaia, o masa pe zi (aveam sa aflam ulterior ca masa era compusa doar din pizza) si un onorariu suficient de ofertant (300 lei/zi de spectacol), cu mult peste salariul de 1200 lei la Teatrul Muzical. Urma sa-mi petrec intreaga vara la mare…Spectacolul urma sa fie realizat intr-un timp record, in acelasi timp cu ultimele retusuri la scena si sala de cazinou. Trec rapid peste perioada de repetitii din luna mai, din care n-am ramas decat cu injuraturile coregrafului Patrichi pentru care eram cu totii (indiferent de experienta profesionala) – boi, netalentati, dobitoci si alte animale pasnice.

Asa mi-am inceput cariera de dansator profesionist la barul Melody din Mamaia, unde pentru timp de o vara fierbinte, am dansat aproape noapte de noapte, programul incepea la miezul noptii si tinea pina dimineata la 4-5, cu exceptia zilei de luni cand eram liberi. Dansam intr-un univers oarecum fellinian, pe coregrafii copiate de pe casetele video din occident (aveam sa descopar asta mult mai tarziu) printre pene, paiete si pungi pline de bani aruncate pe scena de bisnitarii din Constanta.

Dupa o perioada de maxima saracie lucie pe care o petrecusem la internat si pe perioada stagiului militar (unde traisem doar din solda), descopeream un alta viata, cu glamour, sclipici si bani. Imi aduc si acum aminte de momentele, cand uneori trebuia sa intram pe scena sa o maturam de bacnotele care fusesera aruncate de clientii cazinoului; de mule ori printre leii autohtoni gaseam si marci germane si dolari…Banii se imparteau la final in mod cinstit la toata echipa revistei, insa erau seri cand plecam cu bani frumosi doar din bacsisul oferit.

Imi aduc bine-aminte de aceea perioada, imparteam camera cu un dansator de break-dance din Brasov, cu care aveam de multe ori discutii filozofice despre viata, faceam exercitii de yoga sau ne petreceam ziua agatand femei pe plaja sau la cazinou. Dansam noaptea si ne culcam de obicei cand rasarea soarele, dupa o partida de baie in mare. Devenise ca un ritual. Atunci am innotat gol pentru prima data in mare, imi placea senzatie de libertate pe care ti-o dadea goliciunea corpului in contact cu apa. Seara ieseam intotdeauna la o pizza pe terasa barului Melody. In timpul liber vizitam regulat magazinele de valuta de unde cumparam bautura scumpa, adidasi si tricouri. Ascultam toata ziua muzica noua care invadase plaja iar uneori mergeam sa tragem cu ochii la jocurile de noroc din cazinou.

Castigam destul de bine pentru vremea respectiva cu mult peste salariul mic de la Teatrul Muzical si ne puteam permiteam orice. Unul din colegii dansatori, i-am uitat intre timp numele, se lansase in timpul liber in afaceri cu sexul si incepea sa aduca din provincie fete tinere pe care le scotea la “produs”. Am refuzat atunci propunerea lui de a deveni peste (urma sa cazez in camera mea de hotel o fata contra unui comision si a unor partide de sex free of charge ca bonus), meserie care probabil m-ar fi facut bogat peste noapte. Mi se parea insa prea mult atunci, vroiam de fapt altceva. Libertatea era peste tot si noi ne bucuram sa o experiementan din plin. Cu toate acestea, din punct de vedere profesional eram destul de blazat si plictisit, devenisem destul de insingurat, simteam ca viata de noapte nu era de mine si ca aveam nevoie de ceva mai consistent. Dansul de cabaret era mult prea usor, aveam nevoie de ceva mai serios, mai heavy.

Singurul eveniment notabil care mi-a ramas in memorie din aceasta perioada, a fost intalnirea cu prima mineriada. Pe 3 iunie dimineata, alarmat de inchiderea TVR-ului, imediat dupa ce spectacolul de cabaret s-a terminat, am plecat cu o masina mica la Bucuresti. Vroiam sa ma alaturi celor care, in ciuda rezultatului votului (fusese ales Ilici Iliescu), ramasera in Piata Universitatii luptand pentru democratie. In acelasi timp cu mine sau poate mult mai devreme, minerii plecasera deja cu garniturile de tren puse la dispozitie de guvernul Petre Roman din Petrosani si alte localitati miniere. Am ajuns la Piata Universitatii pe la ora 7.00, minerii deja facusera curat si plantasera pansulute in fata la National. Am intrat de pe Batistei pe Magheru, chiar prin spatele hotelului InterContinental incercand sa vad daca mai sunt cortutile pe care le stiam f. bine. Totul era insa foarte curat si atunci am vazut primele imagini sangeroase. Tineri studenti, erau batuti cu cruzime de catre mineri cu “bulane” si alte persoane civile, erau tarati in mijlocul bulevardului in timp ce de pe margine, alte grupuri de oameni mai varstanci bateau de palme. N-am reusit sa ma apropiu Magheru, ca imediat m-au luat in primire trei mineri (din care unul avea o barda), care erau la vre-o 10 metri distanta: “Ce cauti esti tinere aici, ai venit sa aperi Piata Universitatii ?” m-a intrebat de la distanta unul dintre ei avansand rapid spre mine. Mi-am dat seama ca nu am nici o sansa, ajunsesem prea tarziu, trebuia sa inventez un motiv plauzibil ca sa pot scapa. Dintr-o data gura mea a inceput sa turuiasca “Aaa, sunt balerin venit din Brasov, caut Opera Romana, am venit sa dat o auditie pentru Lacul Lebedelor”. Aceasta fraza, cumva foarte stupida, mi-a salvat cred viata. Probabil ca minerii nu se asteptau la un asemenea raspuns, probabil ca nu intelegeau ce este un balerin si ce fel de lebede cautam eu la Bucuresti. Unul dintre ei, caruia trebuie sa ii multumesc postum acum, mi-a suierat rapid printre dinti. “Taie-o rapid de aici, daca vrei sa scapi cu viata”. M-am intors rapid si am luat-o la goana pe Batistei, fara sa ma uit in spate… in timp ce macelul continua in mijlocul strazii. Aventura mea razboinica s-a finalizat brusc dupa cateva ore, cand am decis sa ma intorc la Constanta cu trenul, trebuia sa ajung la spectacol la vreme. M-a urmarit multa vreme imaginea sangeroasa a Pietei Universitatii, cred ca acolo, atunci s-a creat o prima schisma intre diferitele straturi ale societatii, intre tineri si batrani, intre intelectuali si mineri…

In ultima perioada ma saturasem de viata asta de noapte. Incepusem sa ma retrag in mine, citeam mai mult in camera de hotel si ieseam strict la programul artistic. La un moment dat, la mijlocul lunii iulie, un telefon primit de la Bucuresti m-a trezit brusc la realitatea. Maestrul Ioan Tugearu, cel care imi fusese primul profesor de dans clasic la Bucuresti in clasa a VIII-a si caruia ii datoram in ultima instanta carierea mea de dansator, isi lansa la Bucuresti prima companie de dans modern – Orion Balet, si ma invita la auditie. Fara sa clipesc m-am prezent la auditie in data respectiva cu un CV. Auditia avut loc, tin bine minte momentul, in sala 2 a Operei Romane, sala pe care o cunosteam de pe vremea liceului. M-am bucurat sa regasesc printre colegii de auditie, o buna parte din colegii mei din clasa a XII-a precum si o parte de colegi mai varstnici de la Opera pe care ii stiam doar din vedere. Dupa o prima parte de exercitii clasice, Raluca Ianegic, care urma sa fie unul din coregrafii companiei, a continut auditia intr-o cheie moderna, folosind exercitii moderne de tip Merce Cunningham si Marta Graham. La finalul auditiei au fost anuntati castigatorii, eram printre cei fericiti, alaturi de colegii mei de clasa Irina Costea, Corina Dumitrescu, Marinescu Razvan, Vicentiu Popescu si Florin Fieroiu (care venise si el de la Olimp). M-am intors seara la Mamaia la timp pentru spectacolul din seara respectiva, inundat de o lumina puternica. Urma sa ma reintorc in Bucuresti la inceputul lunii august, iar corpul meu intra intr-o noua etapa de viata.

Gabriela

Gabriela

Azi se implinesc 6 ani de la plecarea Gabrielei dintre noi. Mi-e inca foarte greu sa scriu la trecut despre ea, pentru ca desi foarte departe, o simt inca foarte aproape în inima mea.

Am cunoscut-o prima dată în cadrul proiectului La Danse en Voyage (despre care voi scrie cât de curand pe blog), cand ma aflam la inceput de drum. Imi aduc si acum aminte de prezenta ei discreta si de zambetul ei prietenos. A fost primul producator si manager cultural cu care am lucrat la inceputul anilor ’90, in perioada de aur a Marginalilor. Colaborarea noastra s-a concretizat în primul nostru spectacol Despre fluturi fara aripi…., prezentat în aprilie 1994 la sala Toma Caragiu a Teatrului L.S.Bulandra. Ulterior in 1997 am fondat împreuna Fundatia Proiect DCM si am colaborat direct la o serie de proiecte importante, care au dus in final la aparitia Centrului National al Dansului.

In 2011 la invitatia revistei Secolul XXI, am scris un articol – SALTUL INGERULUI – pentru numarul special DANS DANS DANS in care am incercat sa evoc cateva din momentele importante care au jalonat istoria noastra dar si implicit istoria dansului contemporan. Va invit sa (re)cititi pe blogul meu, articolul respectiv, intr-o versiune un pic modificata. Si daca aveti timp, popositi pentru o clipa pe site-ul ei memorial www.gabrielatudor.ro sau pe site-ul www.pro-helvetia.ro, pentru a va aminti o clipa de Gabriela, poate cel mai frumos Inger al dansului romanesc.

SALTUL INGERULUI

Prin initiativele si proiectele realizate, prin sprijinul direct pe care l-a acordat artistilor si organizatiilor culturale, Gabriela Tudor a contribuit in mod esential la dezvoltarea scenei coregrafice românesti. Prezenta Gabrielei in spatiul dansului românesc a fost discreta insa as spune esentiala pentru transformarile care avut loc pe scena culturala dupa 1990.

Prima sa intalnire cu dansul a avut loc in 1988 cand, in calitate de impresar la Agentia Româna de Impresiariat Artistic, pleacă in turneu in Germania cu echipa Teatrului de Balet Oleg Danovschi din Constanta. Ulterior, imediat dupa revolutie, s-a angajat la UNITER in calitate de director Relatii Internationale unde se ocupa, printre altele de derularea proiectului La Danse en Voyage si de organizarea master class-ului condus de excelentul si regretatul coregraf Dominique Bagouet. Pastrez vag memorii cu ea din aceea perioada de inceput, insă cu siguranta atunci ne-am intersectat drumurile pentru prima data, ea in calitate de organizator eu in calitate de tanar dansator. Prima noastră intalnire directa a avut loc la Theatrum Mundi cu ocazia proiectului Le Grand Jeu, initiat de coregraful francez Christian Trouillas in care aveam sa dansez alături de Florin Fieroiu si Mihai Mihalcea. A fost intâlnirea profesionala care avea să marcheze destinul meu profesional si in egala masură cred, cel al dansului contemporan românesc.

Intre 1993-1995, Gabriela s-a ocupat de producția si premiera primului spectacol Despre fluturi fara aripi al grupului Marginalii la Teatrul Bulandra precum si de primul nostru turneu international la Oldenburg. Tot ea este cea care a avut ideea organizării spectacolului Le Saut de l’Ange – dedicat memoriei lui Dominique Baguet.

In 1993 a vizitat pentru prima data New York-ul, pentru a participa la intâlnirea retelei “Association of Performing Arts Presenters”, ocazie cu care a stabilit legături cu Dance Theater Workshop (acum New York Live Arts), care se vor finaliza ulterior cu dezvoltarea unor programe de formare profesională pentru dansatorii romani si cu prezentarea spectacolelor mele la New York si San Diego in 2005.

Reintâlnirea mea cu Gabriela, de aceasta data in plan personal, s-a petrecut dupa despartirea mea de “Grupul Marginalii”, când ma pregateam sa emigrez in America. Dorinta ei de a construi, ambitia si spiritul ei pozitiv, m-au convins in cele din urma sa ramân in tara si sa urmez cursurile unui master in management cultural. Intalnirea noastra profunda profesionala si persoanala a fost esentiala si definitorie, cred pentru viitorul dansului contemporan in Romania.

In 1997 mi s-a alaturat si impreuna am fondat Fundatia Culturala Proiect DCM. Aici a avut loc cred insa adevarata ei intâlnire cu dansul contemporan. In toamna anului 1997, am lansat impreună proiectul pe termen lung – Centrul Inter/National pentru Dans Contemporan (prima initiațiva ce propunea crearea unui cadru institutional pentru dansul contemporan). Desi ne desfasuram activitatea intr-un mic birou si un hol la ArCuB, in acest cadru, ea s-a ocupat in mod direct de organizarea mai multor proiecte importante – Zilele Dansului Contemporan Portughez la Bucuresti, Platforma Dansului Contemporan Romanesc, stagiunea anuala de spectacole de dans la Teatrul L.S.Bulandra – primele inițiative care au avut un rol esential in coagularea miscarii coregrafice românesti de dupa 1990. In 1998 a fost managerul festivalului “British Dance Edition” organizat de British Council in Romania, in cadrul căruia 4 coregrafi britanici importanti – Wayne McGregor, Yolande Snaith, Phoenix Dance Company si Russel Maliphant – au prezentat spectacole la Bucureşti, Constanța, Cluj-Napoca si Iasi, vizionate de peste 8000 de spectatori.

Incepand cu 1998 a devenit consultantul meu artistic, producatorul si organizatorul turneelor mele in strainatate, in această calitate reusind sa programeze de-a lungul timpului peste 50 de reprezentații cu spectacolele mele in importante teatre si festivaluri din Europa si SUA. A fost consultant artistic, manager, costumier si figurant al productiei Paradis Serial, un spectacol de care era foarte mandra.

Incepand cu 1999 a preluat conducerea antenei Fundației “Pro Helvetia” in România (ulterior denumita Programul Cultural Elvetian in Romania). In aceasta calitate a contribuit la sustinerea financiara constanta a activitătii Centrului MAD (inițiat de Vava Stefănescu, care ii acorda in 2003 premiul onorific Marul de Aur pentru cel mai bun finantator al dansului contemporan), a ultimelor editii ale festivalului EURODANS de la Iasi (initiat de regretatul critic Dan Brezuleanu) si la sustinerea unor spectacole realizate de tineri coregrafi. A finantat participarea Romaniei cu un stand de prezentare propriu s spectacole in cadrul Târgului International de Dans de la Düsseldorf si a sprijinit constant participarii coregrafilor Manuel Pelmus, Mihai Mihalcea, Eduard Gabia, Vava Stefanescu, Carmen Cotofana, Maria Baroncea etc. in diferite proiecte si festivaluri internationale.

Impreuna am organizat “Festivalul Internațional de Dans BucurEsti.Vest”, programul de formare profesională “Movements on the Edge”, am colaborat la realizarea unor co-productii internationale. S-a implicat in mod direct in sustinerea si organizarea proiectului Balkan Dance Platform, primul proiect de cooperare regionala care a adus recunoastere internationala dansului contemporan romanesc in 2001. Am lucrat impreuna la o serie de proiecte si initiative de lobby la nivel politic care au dus in final in 2004 la crearea Centrului Național al Dansului la Bucuresti.

Tot ea a fost cea care a mediat intâlnirea dintre Andreea Căpitanescu si Miki Braniste, care va duce ulterior la aparitia festivalului eXplore dance festival si a Asociatiei ArtLink (care s-a destramat in 2009). In parteneriat cu Centrul de Cultura “George Apostu”, in perioada 2005 – 2008 a lansat programul de rezidente ArtistNe(s)t prin care dansul contemporan a ajuns prima data la Bacau iar un important numar de coregrafi din Romania, SUA, Germania, Luxemburg, Grecia, Portugalia etc au beneficiat de rezidente coregrafice.

Am continuat sa colaboram (cei drept printre picaturi, in timpul ei liber), la organizarea celor doua proiecte – Danse.entre.Deux (proiect de schimb coregrafic cu Luxemburg) si a festivalul Sibiu Dans 2007 – pe care le-am derulat in cadrul programului Sibiu Capitala Culturala Europeana 2007. Am mai lucrat impreuna si la proiectele europene Terrains Fertiles si Migrant Body si la realizarea dvd-ului promotional Dans.Ro 2007, la aniversarea a 10 ani de activitate ai Fundatiei Proiect DCM si a altor mici proiecte carora le-am uitat sirul…

In ultimele luni de viata, am lucrat impreuna in cadrul proiectului Dans.Dialog ce s-a finalizat cu avanpremiera spectacolului Supersomething (spectacol pe care nu l-am mai finalizat si care poate fi vizionat la finalul textului).  A fost ultimul proiect pe care l-am realizat impreuna.

Brusc la inceputul lui ianuarie 2009, Gabriela a facut saltul Ingerului. Prin plecarea ei mult prea devreme si neasteptată, dansul contemporan romanesc a pierdut un prieten drag si unul dintre putinii sai sustinatori pe termen lung. In memoria ei pe 14 februarie 2009 am organizat la Bucurest la Centrul National al Dansului spectactolul Atât de Frageda la care au participat muzicienii Hary Tavitian, Jürg Solothurnmann, Aievea – Vlaicu Golcea, Martha Hristea, Electic Brother, coregrafii Florin Fieroiu, Thomas Körtvélyessy, Andreea Capitanescu si artistii Carmen Cotofana, Mircea Ghinea, Eduard Gabia, Madalina Dan, Paul Cimpoieru.

Din 2009, Fundatia Proiect DCM a devenit Fundatia Gabriela Tudor si a lansat o bursa de specializare in management cultural care ii poartă numele. Bursa, sub forma unui sprijin financiar, se acorda anual, pe baza de selectie, unui tânar manager cultural din Romania.

Pornind de la o idee mai veche a Gabrielei, sub egida Fundatiei am initiat in 2010 proiectul Moving Dialogue, un amplu program de schimburi coregrafice romano-americane ce a fost organizat in perioada 2011 – 2012 in colaborare cu Institutul Cultural Român de la New York, Movement Research, Dance Theater Workshop si Centrul Național al Dansului Bucuresti, la care au participat criticul de dans Gina Serbanescu si artistii Mihaela Dancs, Paul Dunca, Madalina Dan, Vava Stefanescu, Valentina de Piante, Catalina Gubandru. In acelasi an, in paralel in parteneriat cu teatrul PS 122 din New York, am organizat un eveniment special – superGabriela, un spectacol dedicat memoriei Gabrielei.

Intre 2011 – 2013 am continuat sa organizam bursa in management cultural in cadrul proiectului european E-Motional: rethinking dance, peste 8 producatori si manageri culturali din Irlanda, Turcia, Romania, Cipru si Letonia beneficiand de scurte rezidente si vizite profesionale de documentare in Romania si in tarile participante.

Tot in cadrul acestei burse in 2013/2014 Ioana Calen si Jean-Lorin Sterian au primit un sprijin financiar pentru Modulab respectiv festivalul HomeFest, iar mai recent in 2014, Miki Braniste director al festivalului Temps d’Image a plecat intr-o rezidenta la New York iar coregrafa Catherine Galasso din New York a vizitat Romania.

Investia pe care Gabriela a facut de-a lungul timpului in oameni (inclusiv in mine) se continua acum cu aceasta bursa unica in Romania. Bursa 2015 se va lansa foarte curand, continuand investia in oameni demarata acum 25 ani de Gabriela. Si toate acestea nu sunt decât mici semne de prețuire pentru un om frumos, un Inger al dansului românesc.