despre Carusel

11018823_10152698908132473_372185619854079529_n

despre Carusel

de cănd am închis ZonaD, am mai mult timp. cum ar fi de exemplu să merg la spectacole. sau sa mă plimb prin oraș. Bucureștiul a primit recent un nou spațiu cultural, vechi și cool în același timp se pare. Facebook-ul a fost plin de el lately cu păreri pro și contra însă vroiam să-l văd ochii tăi. Așa că aseară pe la ora 22.30 am trecut și eu pe la noua librărie Cărturești Carusel din Lipscani.. Librăria era plină de oameni, cei mai mulți vânturandu-se ca mine făra noimă pe etajele pline (sau cam goale, depinde din ce punct de vedere te uiți). Clădirea mi-a plăcut mult, it’s very charming, etajele sunt superb construit… Ce păcăt însă că renovarea ei a fost distrusă de sistemul de iluminare foarte prost concept. După ce m-am întălnit cu James Turrel (un artist american care lucrează cu neonul și lumina naturală pe care l-am descoperit acum ceva ani în America și l-am revăzut ultima oară cu niște excelente lucrări la muzeul de artă contemporană din Noashima) mi-am dat de importanța luminii în relația cu viața noastră și arhitectura. Aici lumina în loc să potențeze frumusețea arhitecturii, parcă o omoară, părerea mea. Ok s-a mizat foarte mult pe alb, însa lumina e mult prea stridentă. Iar tavanul fals, în care este ascunsă instalația de lumină (probabil foarte scumpă), contrastează mult prea tare cu măiestria formelor, a balustradei vechi și a etajelor superb construite. Și mai este o chestie care nu mi-a plăcut, sentimentul de mall. Nu-ți vine deloc să te oprești să deschizi o carte, să te cufunzi în lumea cuvintelor….treci pe lăngă ele în viteză așa cum trecem de multe ori pe langă viața noastră…Trebuie să recunosc că cel mai mult mi-a plăcut a fost expoziția lui Suzi, aproape de tavan, cu pitici și găini contemporane pline de culoare . Ce păcăt însă că nu era nimeni, expoziția era complet goală deși librăria era plină de oameni…

11017540_10152698908447473_8507186577179095294_n 10392550_10152698908257473_934970640589148729_n (tablouri de Suzana Dan)

Și un ultim lucru. Anul trecut am descoperit două librării superbe, una din ele era la Porto – librăria Lello & Irmão (sau Chardron cum i se mai spune) în centrul orașului. Cea de-a două era la Tokyo, librăria Tsutaya (care se găsește într-un cartier fashion & design Daikanyama, la 10 minute de mers pe jos de faimosul  centru Shibuya). Acolo am stat la un ceai cu Ștefania și ulterior am revenit la un prânz cu Claudia La Rocco, unul din cei mai importanți cronicari de dans din New York.  In ambele spații, m-am simțit foarte bine, mi-a plăcut să petrec mult timp uitandu-mă la albume și cărți. La cel din Porto am fost chiar mai devreme ca să pot face și niște poze, pentru că perioada programului fotografiatul era interzis. Din păcate la Caruselul din Lipscani nu cred că o să revin prea curănd. Este prea cool, hip, alb și gol (deși paradoxal plin de lucruri de tot felul, de la cărți, la căni și haine). O să rămân la Cartureștiul meu din Română, care este mai aprope de mine, fizic și afectiv. Chestie de gust sau de perspectivă, probabil.

20140913_121148 20140913_121158

(librăria Tsutuya din Tokyo)

 

Advertisements

Like CNDB#1

Like CNDB #1

afislikecndb2015(1)

M-am hotărât recent să scriu pe blog și despre spectacolele mai noi pe care le văd și despre ce se mai întâmplă în lumea dansului, pentru că am senzația că se scrie foarte puțin despre dansul contemporan. Mult prea puțin. Mi s-a tot propus lately să devin un cronicar al lumii dansului (odată chiar și sub pseudonim) însă am tot refuzat pînâ acum….este cumva dificil sa scrii despre colegi, din interior. Nu știu dacă o să iasă ceva pozitiv din asta, număram bobocii la finalul anului.

Nu știu dacă scrisul are legătură cu numărul producțiilor coregrafice sau cu calitatea lor – apropo legat de asta n-am înțeles niciodata conceptul unor critici de a scrie doar despre spectacolele care le plac. Așa cum nu înțeleg ce se întâmplă cu creația coregrafică românească care de la ceva vreme a intrat în reparații capitale. In afara lui Gigi Căciuleanu care montează cu succes pe bandă rulantă în teatrele din România (când la Targu-Mures, București sau Iași), o mare parte din colegii mei au cam dispărut de pe scenă culturală, mutându-se cu totul fie în zona artelor vizuale sau a teatrului, fie peste graniță la Berlin sau aiurea în ceață. Deși situația dansului este mult mai bună decăt acum 10 ani – să nu uităm că avem de ceva vreme un Centru Național al Dansului, există un WASP, avem programe de rezidențe și o serie de proiecte europene – numărul producțiilor coregrafice noi  este în descreștere. Iar calitatea creațiilor a scăzut și ea foarte mult comparativ cu perioada anilor 2000 când nu prea exista nimic în România (ma refer aici la infrastructură) însă aveam piese despre care se jucan cu succes afară. Se pare ca dansul contemporan a intrat în criză. Sunt curios dacă voi sunteți de acord cu această aserțiune…Hmmm și nimeni nu scrie nimic și nu se vorbește despre asta (nici măcar pe la colțuri).

Insă nu despre asta voiam să scriu, ci despre festivalul Like CNDB#1. Aflat deja la o doua ediție, festivalul și-a propus să prezinte publicului larg spectacole “eterogene ca formă și discurs, însă care au ca numitor privirea atentă asupra oamenilor și vremurilor pe care le parcurgem, provocarea limitelor corporale și/sau identitare, amestecul dintre real și fictiv, relația directă, afectivă, nemijlocită a artistului cu publicul.”. Dacă ne uităm în caietul program al festivalului (unde la fiecare spectacol există un spațiu special pentru notițe și întrebari, mi-a plăcut mult ideea asta să-ți iei notițe), vom vedea că sunt programate 11 spectacole din care doar 2 piese sunt realizate anul trecut. Cam foarte puțin pentru o producție la nivel național…Că tot voi scrie despre toate spectacolele pe care le voi vedea în acest festival, trebuie să vă mărturisesc că am o problemă cu festivalurile. Sincer nu înțeleg rațiunea prin care stagiunea de spectacole de la CNDB (care a stat de altfel la baza creării instituției back în 2004) s-a transformat ușor-ușor într-un festival annual de sezon. România este (cum alfel) o țară a festivalurilor, unde fiecare ONG sau instituție publica/teatru se (re)inventează printr-un festival. Avem festivalul-mamut de import George Enescu (care toacă banii publici fără număr fără să investească mai deloc în tinerii muzicieni români), avem un festival național de teatru IL Caragiale care provoacă de fiecare dată lupte de stradă între criticii de teatru, foarte puține fiind locurile scoase la vânzare pentru publicul larg. Mai avem și alte zeci de festivaluri de teatru care de care mai alternativ și scurt, festivaluri de muzică baroca și contemporană și multe festivaluri de film de toate genurile. Avem și doar două festivaluri de profil – eXplore dance festival și Temps d’Images la Cluj-Napoca, ambele inițiate de colegii mei de la Asociația 4Culture și Colectiv A. Ok, trebuie să recunosc, am trecut și eu prin febra festivalurilor în perioada mea de început fiind un amator al genului la începutul carierei mele de producător. Chiar și acum recent, fiind obligat de finanțatori, m-am întors și eu la acest sport național al festivalurilor. Insă de ce era nevoia ca CNDB, instituție publică de cultură să-și transforme stagiunea de spectacole într-un festival ??? Doar pentru a atrage mai ușor atenția publicului și mass-media ? Că despre atragerea unor bani cu siguranță nu este vorba…Insă după ce se sting luminile festivalului, ce se intămplă cu dansul contemporan, intră în vacanță ? Personal, cred că ideea unei stagiuni permanente de spectacole, fie ea de sezon sau anuală (poate mai dificil de organizat și de susținut cu bugetul minimal oferit de Ministerul Culturii), ar fi de preferat unei festival, care este din pacate percepută mai mult ca o activitate punctuală.

Revenind la subiect, am fost aseară la primul spectacol din deschiderea festivalului Like CNDB – Secvențe și Profile realizat de Florin Fieroiu cu echipa de actori a Teatrului Regina Maria Oradea. Lume multă, fețe cunoscute, cronicari și colegi, mulți iubitori ai dansului, un public profesionist pe care-l tot vezi la CNDB. Foarte puține fețe noi însă, păcat aș zice. Sala mică și provizorie a CNDB-ului, a făcut cu greu față asaltului publicului venit în număr mare să vadă ultima creație a colegului meu de generație, fost Marginal și el odată. Il cunosc pe Florin de mai mult de 30 de ani, am terminat împreuna la Liceul de Coregrafie în 1988, am dansat la Orion Balet și am co-fondat împreună Grupul Marginalii, împreună cu Mihai Mihalcea și Irina Costea. Așă că era normal să vin să-i văd spectacolul. Recunosc, sunt încă sub influența recentului meu atelier de dans de la Bacau cu actorii Teatrului Bacovia, așa că eram curios să văd cum a lucrat el cu actorii. Spectacolul prezentat de CNDB a avut premiera recent în septembrie 2014 în deschiderea ediției aniversare a Festivalului de Teatru Scrut (ediția XX) de la Oradea. Just another festival, așa cum vă spuneam la început….Pe scurt și simplu, mi-a plăcut piesa. A fost un spectacol despre violența relațiilor umane, despre întălniri și singurități, care a solicitat la maxim corpurile celor 9 excelenți actori-dansatori.  Au lucrat mult și s-a văzut. Am apreciat lipsa textului vorbit, care cred că a și reprezenat și una din provocările pentru echipa de actori, după cum mărturiseau la discuția de la final. Mi-a plăcut mult și textul proiectat pe fundal realizat de Farid Fairuz (excelentă ideea), care oferă noi straturi de citire piesei și oferă un spațiu de odihnă vizuală. Excelentă a fost și coloana sonora realizată de Vlaicu Golcea, o frumoasă bază solidă pentru spectacol și în același un time-line pentru performeri. Ar fi fost poate nevoie (pe gustul meu) și de niște pauze în coloană sonoră, care să potențeze și să scoată în evidență bogația limbajului performativ. Mi-ar fi plăcut poate să existe și un moment solistic individual sau dezvoltarea unuia dintre duetele violente, poate într-un format în care femeia să fie cea violentează corpul bărbatului. A fost poate mult prea multă violență în spectacol. Insă asta a fost probabil provocarea pe care s-a bazat spectacolul, pe capacitatea spectatorilor de a urmări zig-zag-ul continuu al performerilor și avalanșa de emoții, străngeri în brațe, sărutări și refuzuri. Titlul spectacolului mi s-a părut mai puțin inspirat, poate mult prea rece pentru forța relațiilor umane de pe scena. Ar fi fost poate mai inspirat să fie folosit unul din multele frumoase texte proiectate, mie mi-a plăcut de exemplu De ce nu există poate și un SMURD pentru suflete ? Mi-au plăcut luminile și costumele – black is the color in Oradea, însă scenografia m-a lăsat rece, putea să lipsească cu desărvărșire. Sigur, așa cum explica și Florin la discuția de la final, piesa a trebuit să fie modificată, adaptată pentru condițiile improprii de la CNDB, probabil că spectacolul în forma sa inițială de la Oradea arată altfel iar acolo scenografia avea un sens….Aici n-a avut nici unul. N-am înțeles deloc nici pudicitatea managementului teatrului care a ales să nu recomande spectacolul persoanelor sub vărsta de 16 ani (conform discuției de la final) pentru nuditate !!! Care există foarte puțină în spectacol, la început una din acrițe apare în bustul gol cu sânii acoperiți de palme. Sincer mă așteptam ca violența corporală sau unele mișcări cu tentă sexuală să fie subiectul aplicării bulinei roșii și nu nuditatea…

Partea a două a spectacolului, pierde un pic din fortă, formula regizorală de a a relua materialul coregrafic dintr-o altă perspectivă nefiind pentru mine suficient de puternică pentru a-mi menține atenția. Cred că varianta de mutare a publicului în partea cealaltă a scenei (de care a amintit Florin în discuția de la final), ar fi fost mult mai inspirată și puternică.

Una peste alta, însă trebuie să felicit conducerea Teatrului Regina Maria care a ales să producă și să ofere un spectacol diferit publicului din Oradea. Consider că una din misiunile fiecărei instituții teatrale și coregrafice ar trebui să fie și provocarea publicului și scoaterea lui din zona de confort bulevardian și al comediei ușoare, și din acest punct de vedere teatrul din Oradea a făcut un pas important și necesar. Felicitarile mele se indreaptă și către Florin, autorul spectacolului. Mi-aș dori căt mai repede să-l văd revenind în lumea dansului și să facă un spectacol de autor cu 8-9 dansatori. Ar fi cu siguranță un hit al sezonului, însă va mai trebuie cred, să mai așteptăm mult și bine….Spectacolul de la sala “Stere Popescu” s-a terminat cu o discuție între echipa artistică și publicul ramăs în sală (o inițiativă nouă a echipei CNDB care sper să fie menținută și la următoarele spectacole) și care a adus multe informații despre procesul creativ al spectacolului. Mă găndesc insă că poate ar fi mai bine ca discuțiile de la final să fie moderate de cineva, pentru a da posibilitatea mai multor spectatori de a-și exprima întrebărille… Overall, a fost o seară caldă și frumoasă și un un început foarte bun de festival. Definitely Like CNDB#1 !

PS. Nu ratați sub nici o formă spectacolul viitor al festivalului CNDB, prezentat de coregraful Romulus Neagu, care vă propune pe 20 februarieBANCO DO TEMPO – “un spectacol despre memorie, despre gândire, despre creștere, despre dragoste și alte glume mai mult sau mai puțin serioase.” Romulus, a părăsit definitiv România în 1999 în urma unei burse oferite de Forum Danca și Fundația pe care o conduc în urma primei ediții a Platformei Dansului Contemporan Românesc din 1998. De atunci s-a stabilit în Portugalia, unde este acum artist asociat în Teatru Viriato din Viseu. La invitația mea a revenit la București la începutul anilor 2000 cu o piesă solo în cadrul Festivalului BucurESTI.VEST. In spectacolul prezentat vineri de CNDB pe scena sălii “Stere Popescu”, va prezenta un duet cu fiul său.

BucharEAST.WEST – Where is Bucharest ?

Scrisoare din București

BucharEAST.WEST – Where is Bucharest ?

article by Adolphe Binder, Ballet Tanz International, July 2001

sigla festival. 2

(festival logo by Matei Branea)

A glimmering day.Impossibly crowded, the passport control resonates with the omnios echo of past possibilities. The parking lot of Otopeni Airport is also jammed, just like the highway of the city wits lanes and lanes of traffic. We are driven, secure in a shuttle, with cars seeming to close on every side. It is all to much. Smog in the air, and a dust that sooner or later drifts into space, diffuses like a memory. First day back in Bucharest. After growing up here. Escaping from Ceașescu at the age of eleven. No more than quick visits in 1979, 1984, 1993. And now the first trip for proffessional reasons: attending a 16-days international dance festival. This cannot be Bucharest.My body feels different, in a way I don’t understand. Narrower, as though frammed, a bit strange and unfamiliar, other, thinner. The things that I seem faked, or stuck in the midle of a metamorphosis, like a larval creature that has yet to assume a new form. A riddle. A game, to see this place as one who has no ilussions. Finally the mood goes. The noise, the hectic pace forces you to focus on reality. Denying the heaviness in your breast, you walk around the Bucharest of May 2001, a city somewhere between the Orient and Occident, right in the pit of the Balkan vulcano.

Bucharest, in the middle of nowhere, somewhere past Transylvania, the “land behind the forest.” Regions whose names evoke the legendary, the innaccesible and otherworldy. Beautiful and wild, and nowdays not nearly as backwoods as in the old days. But the old wounds still bleed, even if the battle is long over. Or is it just beginning ? Romania – is it doomed ? Some succeed in risign from ruins and rubble. They work hard, had visions. And amid the daily violence of the Romanian routine, we find a handfull people with energy and resolute will to dance. Accustomed to improvisation, sacrifice, and a complete absence of public funding, energetic and professional, they present eleven Romanian and nine foreign productions, plus film and video screenings and other entertainments.

“Pregatește-te” – “Be prepared” says the chanteuse of the supporting program. She dances her way to through a full nightclub. Called Green Hourse, for a few weeks it serves as the social gathering point for BucureSTI.VEST, the second annual international festival of contemporary dance. This venue was once the private bar of Nicu Ceaușescu, the dictator’s son, whose taste in carnal amusements was much like his father’s in arhitecture, opulent, mad, megalomanic. This cannot be Bucharest.

Yet they have come here, the visitors and performers. Because the West is always seeking new sensations, because Westerners are discovering (perhaps even promotiong ?!) the Balkans, because between the Wild East strives to go west, they come. The movers and shakers from London, Berlin, Paris and not to mention Tallin, Warswaw, Ljubljana, all seekings seeds of potential blossom. They come here to join Cosmin Manolescu’s as rule daringly organised festival. Among them are Joker Dans Ro, the second Romanian dance platform, and “Movements on the Edge”, a workshop for Eastern European dance professionals. A complete package. The arriving delegations prepare for the official program and the selection of off-events at the newly build Centrul Multiartdans abbreviated MAD. Everyone seems relaxed and curious. Soon enough, one among them stands up to resist. Mihai Mihalcea goes on offensive in his “You come to See the Show and You get an Extra-Burger, seizing the opportunity in his best Nigel Charnnock-comedy manner to tell everybody what he thinks, just what the real deal is. A personal declarration of a funny kind, in English for the foreigners, at the same time (and yet quite different) in Romanian for the natives. He confesses his fears and remonstrates at everything that brings success and stress to the life of a choreographers. His performance works. People are amused. As they are by “the Fiction of Living”, Vava Stefanescu’s choreography for toasters and fax machines.

Is this really Bucharest ? Extreme body art is presented in Outcome, a solo piece by Manuel Pelmus. A man, wrapped up ina clable that seems to grow to his head, swings out of it in a monotonous motion, weaves himself out of time, plays at becoming something else, explores almost medidativly the roots of his identiy, and finally tears himself apart. Eduard Gabia, trance-like and decorporealised, tries to escape from himself. Simple and fascinating, this piece brings the feeling of pressure back into your breast. It must be Bucharest.

A similalrly transformative mission informs Human Zoo, the production by festival organiser Cosmin Manolescu in cooperation with Marie-Gabrielle Rotie from Britain. The three-act piece captivates most of all when its bodies are freed from any recognizeble encoding and strive for pure form, when they winch mysteriously into a half-darkness and yet can still become, when they reveal the hidden minutiae that simoultaneously isolate and connect. Again a movement on the edge, motion between animal and human.

For that, too, is Bucharest: children begging in the street, with limbs so distorded – by human hands ! – that one’s heart must break: torsos on wheels. Walking past them are American dancers who did not come for the festival, but for the Dracula conference. Hungry dogs, stray dogs that attack people in packs, and diverse forms of bloodysuckers.

The young dogs of the festival deserve congratulations because they are not waiting for a buyer. They have the confidence to stage something themselves. With limited ressources and tinny bit of money blend from the stones, they manage to be perfectly organised. Presumably that is now Bucharest.

i love you

Pentru azi am scris ceva mai crazy. Veți găsi mai jos, unul din cele 2 interviuri din ziarul Azi, de care vorbeam ieri în ultima mea postare pe blog. Am decis însă să parazitez interviul respectiv (destul de cuminte, doar eram la început de drum) cu o analiza personală și critică a textului respectiv, sigur din persectiva situației mele de acum. Comentariile mele, vor fi scrise sub forma italică. Sorry, daca rezultatul vă va da dureri de cap….

Camera1306(eu_sunt_eu)-338Camera 1306, foto de Irina Stelea

* * * * *

interviu apărut în Ziarul Azi Miercuri, 6 august 1997 și revăzut în data de 2 februarie 2015.

Coregraful Cosmin Manolescu – Dansul rămâne pentru mine „une declaration d’amour” [confirm cu mîna pe inimă, chiar și acum după atâtia ani, situația a rămas neschimbată]

Ești unul din cei mai tineri coregrafi de pe scena actuală a dansului românesc [Nu mai sunt deloc tânăr, voi face curând 45 de ani, în plus de ceva vreme mi-a apărut păr alb și am ceva riduri]. In evoluția ta se poate constata un interes aparte pentru spațiul neconvențioanal. Pentru început aș vrea să vorbești despre aceste coordonate – tinerețe și originalitate. [Originalite ???, păi nu știi că deja totul a fost deja creat într-o forma sau alta ? Ceea ce facem noi în cele mai multe cazuri este reinventarii roții.]

Fac parte din generația de dansatori și coregrafi de după 1990 care încearcă să dezvolte direcții noi în dansul românesc. După momentul Marginalii (grup de dans contemporan creat în 1992-1993 de Irina Costea, Mihai Mihalcea, Florin Fieroiu și Cosmin Manolescu) care a însemnat debutul meu coregrafic cu piesa „Fragmente de interior” și participarea în cadrul unor festivaluri internaționale (Germania, Franța și SUA), am luat hotărarea de a-mi înființa propria companie de dans. Primul spectacol al companiei de dans STUDIO DCM, s-a numit Incursiune și a avut premiera într-un cadrul neconvențional la Institutul Francez. [ Cosmin, ai uitat să menționezi în interviul astă, că acesta a fost spectacolul tăul de diplomă la ATF. Poate trebuia să menționezi și colaboratorii, că așa este frumos, doar nu l-ai făcut singur. De ce n-ai spus că l-ai făcut împreună cu dansatoarea Rodica Geantă, compozitorul Mircea Tiberian și safoxonistul Cristian Soleanu. Și că ai colaborat cu compozitorul Corneliu Cezar, care ți-a fost profesor îndrumător, provocând o mare criză profesorului tău de creație coregrafică Sergiu Anghel, care a rămas fără obiectul munci. In ultimii ani colegii mei FLorin Fieroiu și Mălina Andrei s-au mutat la pedagogie că să scape de Furtuna lui Sergiu. Aaa, poate mai trebuia să mentionezi, că spectacolul a avut, ca de obicei în lumea dansului românesc, o viață scurtă fiind prezentate doar două reprezentații]. Interesul meu pentru spațiul neconvențional s-a implinit prin experiența realizării unui spectacol cu dansatori și muzicieni portughezi într-o veche fabrică de vinuri dezafectată din Lisabona. Această experiență a fost posibilă datorită bursei pe care am obținută în 1996, în cadrul programului de sprijinire a tinerilor artiști europeni al rețelei Pepinieres Europeennes pour Jeunes Artistes. Spectacolul No Angels, realizat în Portugalia va fi prezentat în cadrul festivalului de dans din Mons (Belgia) într-un nouă formulă și într-un nou spațiu neconvențional (un fost depozit de armament). [Hmm, cum n-ai menționat nimic despre grevă în stil japonez pe care ai făcut cu această ocazie, parcă ai dansat cu o banderolă albă la braț și ai avut un speech politic, sau mă înșel]

Înțeleg că experiența ta artistică este dublată de una managerială. Cum se împacă acestea ?[Ca să fiu sincer, prost. Am mai spus-o artistul trebuie să rămână artist și managerul manager]

În paralel cu activitatea mea artistică și în contextul în care dansul contemporan se află într-o situație disperată (nu există o politică coerentă pentru dans, nu exista spațiu de repetiții pentru companiile de dans și coregrafii indepenți, nu există finanțare, nu există programe de training profesional în domeniu…) [stai liniștit că după 20 de ani situația este cam aceeași…Este adevărat avem un Centru Națioanal al Dansului și un WASP, și un festival la Cluj, însă situația nu s-a schimbat radical. In Franța după 20 de ani, s-au înmulțit centrele coregrafice și festivaluri ca ciupericile după ploaie. Aici am rămăs cam aceeași mușchietari iar săbiile s-au cam tocit în acest timp…]. Am dorit să-mi dezvolt capacitățile manageriale pentru a putea contribui la susținerea și promovarea acestei arte în România. În noiembrie 1996, când am absolvit cursurile Programului Ecumest (master european în managementul cultural), aveam un bagaj de cunoștiințe teoretice și practice, mult entuziasm și obiective de viitor bine definite. [entuziasm care trebuie să recunști că acum s-a cam dus. din păcăte, după aproape 20 de ani, situația la nivel cultural, social și politic România este neschimbată. Ne aflăm în același shit, poate un pic mai poleit și mai aromat; nu există politici culturale clare, iar noi aștia puțini care am mai rămăs în tară, facem cu toții proiecte la limita supraviețuirii. Închiderea spațiului ZonaD a fost de fapt un pas de mare normalitate]. Unul din aceste obiective a fost atins, prin crearea împreuna cu Gabriela Tudor (manager cultural) a Fundației Proiect DCM – Dans, Cultură, Management, care își propune să susțină și să promoveze dansul contemporan în România, să introducă managementul artistic profesionist în cultura română, să dezvolte și să incurajeze creația artistică și mobilitatea pe plan național și internațional a tinerilor artiști dansatori și coregrafi. Deocamdată Fundația trăiește prin munca voluntară și resursele financiare ale membrilor fondatori, precum și proiectele sale. [Cum nu te-ai imbogățit încă, nu ți-ai luat și tu o mașină mică, o casă ceva ? Păi nici acum nu ai înțeles că singura șansă este să ai un job la stat și pe lângă să îți vezi de micile proiecte, afaceri. Sau eventuali să umfli ceva bugete europene și să-ți faci și tu o vilă, cum face toată lumea cea deșteaptă în România mioritică].

Care ar fi aceste proiecte ? [parcă tot la stadiul de proiecte ești și acum, nu ?]

Primul proiect realizat a fost organizarea, în colaborare cu Centrul Soros pentru Artă Contemporană din București, a mesei rotunde cu tema Există un viitor în România pentru absolvenții instituțiilor de învățământ artistic din domeniul dansului ? în cadrul “GATA ! Zilele Academiilor de Artă”. Discuțiile, care au pornit de la sondajul de opinie realizat de Fundație în rândurile absolvenților liceelor de coregrafie și studenților ATF – secția coregrafie, s-au axat pe problemele învătământului artistic, instituțiilor de spectacol și companiilor/artiștilor independenți din domeniul dansului din România. [A fost proiectul cu care ți-ai făcut un pic mâna. De la el ai început să construiești, să crești o mică comunitate de artiști și să bucuri mii de oameni care au venit la spectacolele, stagiunile și festivalurile tale. Oare câți s-au străns în cei peste 15 ani….poate ar fi momentul să faci un calcul, ce zici?Proiectul cel mai important al Fundației este crearea unui Centru Inter/Național pentru Dans Contemporan la București, care va permite accesul tinerilor dansatori la programe de formare profesională (cursuri de dans, ateliere), la informație și documentație de ultimă oră în domeniul dansului și va sprijini creația coregrafilor și companiilor independente. Centrul va edita un buletin informativ – INFO DANS, care va cuprinde informații despre ceea ce se întâmplă în dans în România și în lume (audiții, concursuri, burse, locuri de muncă), va pune la dispoziția celor interesați casete video, cărți de specialitate, reviste și va crea o bancă de date culturale. [Perfect de acord, a fost proiectul cel mai important pe care l-ai realizat. Doar că-l menționează nimeni, se pare ca doar MAD-ul a existat înaintea CNDB-ului. Oricum nu are nici o importanță ata, deși nu este mentionat aproape niccăieri, acesta a fost spațiul în care s-a maturizat generația mea și care chiar a născut o nouă generație artiști. A fost precursorul MAD-ului și al Centrului Național al Dansului. Știi ce-i interesant, că deși nu erau deloc bani, iar studioul de dans era practic un hol, tot ce se făcea acolo erau viu. Era un schimb energetic și emoțional real. Acum parcă suntem cu toții niște mumii…]

Aveți relații cu alte organisem similare internaționale ? [Of course, doar știi că aproape tot ce am realizat s-a bazat pe un parteneriat direct cu artiști, programatori, structuri și fonduri din străinătate]

Da. Întreținem legături strânse cu organizații similare din România, Anglia, Portugalia, Franța, Croația, care doresc să colaboreze cu noi la realizarea Centrului și a unor proiecte internaționale, însă marea noastră problemă rămâne lipsa unui sediu, a mijloacelor financiare care să ne permită achiziționarea unui calculator și a unui fax, instrumente indispensabile de comunicare ale secolului XX. Cu toate dificultățile începutului, suntem optimiști și sperăm să putem oferi publicului și profesioniștilor din domeniu, proiecte coregrafice (spectacole și festivaluri de dans, programe de training) care să arate forța și valoarea dansului. [Ce optimist frumos erai pe atunci…. Și sincer vorbind, deși ai realizat zeci de spectacole, festivaluri, platforme, rezidențe, ai dat burse tinerilor, ai tot trimis oameni în străinătate, cu ce te-ai ales ? OK, ai primit recent un premiu de excelență din partea CNDB-ului, mai dai din din când în când un interviu, mai vrajești căte o fată sau un baiat cu atelierele tale…That’s all.]

Sprijinul pe care îl acorzi dansului este concretizat și de o altă activitate a ta. Despre ce este vorba ?

O altă latură a activității mele se desfășoară în cadrul Centrului de Proiecte Culturale al Municipiului București – ArCuB, care este deschis dansului contemporan și dorește să sprijine proiecte și inițiative ale tinerilor dansatori și coregrafi independenți. În calitate de consilier artistic pe probleme de dans și alături de o echipă tânără și dinamică, sper să pot sprijini și pe această cale mișcarea coregrafică românească în încercarea ei de renaștere și restructurare. [Perioada de la ArCuB a fost foarte frumoasă. Aveam la dispoziție infrastructură, un buget alocat dansului, produceam spectacole pentru colegii mei de generație și cei mai tineri, produceam spectacole în formate neconvenționale în Gara de Nord, Parcul Herăstrău, organizam festivaluri…Ohhh, ce vremuri…]. Din păcate meseria de manager cultural îmi răpește foarte mult din timpul pe care aș dori să-l petrec dansând și realizând spectacole. Dar indiferent de care parte a scenei aș fi, dansul rămâne pentru mine, „une declaration d’amour”, așa cum bine spune logo-ului unui mare centru coregrafic din Franța. [Perfectly agree, dansul este și va rămâne as always, o continuă declarație de dragoste adresată spectatorilor mei. I love you]

1 februarie

1 februarie

iarna asta aduce de fapt a toamnă. ieri a fost soare însă azi plouă mărunt. spre dimineață, uneori chiar cu fulgi. am găsit azi în ziarul AZI – fost organ de presă al regimului Ion Iliescu, care însă însă pe vremuri o pagină de cultură – două interviuri interesante despre starea dansului contemporan. n-am mai recitit interviurile respective de mai mult de 20 de ani, însă la o primă vedere parcă nu s-au schimbat foarte multe…în primul interviu, realizat de Bogdan Guță (de care sincer nu-mi mai aduc aminte cine este), eu vorbesc despre relația mea de dragoste cu dansul și despre proiectele pe care le pregăteam la aceea vreme. în cel de-al doilea interviu, coregrafa Adina Cezar vorbește despre apropierea dintre oameni, într-un interviu realizat de criticul muzical Grigore Constantinescu. doi artiști, două generații, două stiluri artistice foarte diferite, două existențe la pol opus.funny enough, Adina Cezar mi-a fost profesoară de dans modern în liceul de coregrafie din București, iar prima întâlnire cu ea a fost prin 1984, cu mult înainte să-mi devină profesoară.de fapt întălnirea mea cu ea a venit la pachet cu întâlnirea cu Sergiu Anghel și are legătură, cumva cu lumea meditațiilor la care eram supus din greu la aceea vreme… s-a întamplat la puțin timp, după prima mea experiență neplăcută cu universul gay, de care lumea dansului este strâns legată. în fine nu despre asta voiam să vorbesc. cred că puțini știu, copilăria și adolescența mea (care s-a prelungit cred după 20 de ani) a fost mereu brăzdată de multe incidente și accidente felurite, unele foarte frumoase, altele poate mai urăte, care mi-au marcat cumva această viața dublă, de artist și manager cultural.

însă lets come back to the subject. eram la început de toamnă 1984, mă mutasem cu școala la București și intrasem în clasa a VIII-a. în mod normal, elevii de vârsta mea se pregăteau intens la română și matematică pentru treapta I. eu însă lăsam în urmă viața oarecum normală de copil, colecția mea de timbre și revista Cutezătorii și naveta săptămânala la Brașov pentru cursurile de balet și intram într-o nouă lume a dansului. deși eram la liceul de coregrafie, trebuia să muncesc să recuperez din greu diferența existentă între mine și colegii mei. eram cu mult în urma colegilor mei, așa că îmi fusese recomandat de profesorul profesorul meu de dans clasic, Ioan Tugearu, să fac meditații de balet. primele meditații le-am făcut cu un balerin la Opera Națională, care îmi fusese recomandat de profesorul Tugearu (care mă acceptase in extremis pentru un an de probă). parcă revăd și acum acest moment de început, eu foarte copil, singur cu acest domn cu început de chelie și puțină burtică, într-un studio imens plin de oglinzi, exersând de zor la bară tendu-uri și plie-uri, simple exerciții de încălzire, însă pe care eu trebuia să le re-învăț dintr-o perspectivă profesionistă. abia începuse meditațiile și încercam să mă acomodez la noua viață, când la scurt timp, draga mea mamă (care a fost cea care m-a sprijinit din plin să-mi împlinesc visul), a fost rechemată urgent la București de diriginta mea. m-am trezit cu ea brusc la București, venise ne-anunțată, parcă un pic speriată. pentru căteva minute, poate ore, am fost suprins, eram luat la întrebări dacă se întâmplase ceva ciudat în timpul meditațiilor. La început nu întelegeam nimic, ce să se întâmple ? Pentru mine, totul era OK, doar că eram foate obosit de programul zilnic de studiu, foarte încărcat în care eu lucram și învătam non-stop de dimineață pînă seara tarziu. deși fusesem luat pe departe, la un moment am ajuns la sexualitate. Eram întrebat dacă fusesem cumva abuzat sexual de profesorul meu particular, care era gay. Nu vă speriați, nu se întămplase nimic anormal. Totul era OK, nu făcusem decât balet clasic.

insă pentru mine această discuție și situație m-a marcat. magia dansului fusese cumva ruptă…nu înțelegeam cum un artist, profesor poate abuza de un elev. de ce ?… eram oricum foarte mic atunci și nu întelegeam multe lucruri despre viață. îmi aduc aminte însă că atunci am avut prima depresie. a fost cred destul de puternică, pentru că îmi aduc aminte, îmi cumpăram o floare și ieșeam cu ea în mână pe ferestra camerei și o legănam în aer, imagindându-mi cum ar fi să-mi dau drumul în aer să zbor cu floarea în mînă. a fost poate o prima formă de refuz a vieții. nu aveam cu cine să vorbesc atunci, eram singur, colegii de cameră îmi spărgeau curent dulapul cu haine pentru a-mi fura mâncarea și cavitul, atât de prețios la vremea respectivă….așă că am ținut mult timp lucruri ascunse în mine.

am mers însă mai departe cu dansul, viața cotinuându-și cursul. după ce mama și diriginta s-au mai liniștit, rapid, mi-a fost schimbat profesorul și așa am ajuns la Sergiu Anghel. după ce părinții au rezolvat și au plătit în avans primele cursuri pentru noul meu profesor de dans, m-am prezentat la adresa indicată. era pe undeva pe lângă Udrieștei, un apartament cochet undeva la un subsol. mi-a deschis Adina Cezar, care m-a rugat să aștept un pic, profesorul meu încă nu ajunsese acasă. sau poate eu ajusesem un pic mai devreme. încă de mic eram foarte punctual, mi se părea important să ajungi la întâlniri. am fost servit cu o apă sau cu ceai și în așteptatea lui mi-am rotit ochii prin bucătărie. era un spațiu open, frumos și bine utiliat. la scurt timp a ajuns și Sergiu și amândoi ne-am retras împreună în dormitor, unde țin minte bine, se aflau stive de cărți și câteva afișe de dans. după o scurtă introducere verbală, am început din nou lecțiile de dans clasic. mă țineam de un dulap de această dată, care era pe post de bară. aveam să aflu mai tărziu că Sergiu și Adina trăiau și lucrau împreună, conducănd la aceea vreme faimosul grup CONTEMP.

n-am rămas foarte mult la Sergiu, nu prea avansam deloc, așa că Maestrul Tugearu a început să se ocupe de mine personal, atunci când avea timp. m-am reîntors la Opera Română, lucram în general seara. deși era foarte ocupat cu cursurile la liceul de coregrafie, dansa și făcea coregrafia la spectacole, pleca prin turnee prin toată lumea, se ocupa și de mine, un puști, printre picături. când nu era el disponibil, lucram cu asistenta lui Mirela Simniceanu (care ulterior mi-a devenit colega la Orion Balet). de regulă, făceam meditații de cel puțin de 2-3 ori pe săptămână în general seara iar în week-end după-amiază, când studiorile de dans de la Operă erau goale. când părinții mei n-au mai avut bani (eram o investiție foarte costistitoare, plăteau internatul, masa, meditațiile, se ocupau și de cei doi frați), cei doi profesori au acceptat să mă mediteze pe gratis. datorită lor, am reușit să la finalul clasei a VIII-a să trec treapta I. fusesem ultimul pe listă, după mine s-a tras linia, însă ce conta, mergeam mai departe. deși nu eram un star, aventura dansului avea să continue pentru mine…

Hmm, acum realizez că inițial nu vroiam decât să vă invit să citiți cele 2 interviuri. nu știu ce m-a făcut să divaghez și să va povestesc aceaste mici întâmplari din copilărie. poate ploaia care cade de azi de dimineațză. Sau poate viața suspendată uneori de un fir de ață…

private_show

polaroid private show (2001)