5 dansuri maghiare

 dsc_0207_2991-e1426069673253

5 dansuri maghiare

Deși merg destul de des la Budapesta, ultima dată când am vizitat Budapesta în interes profesional a fost în 1999 când la invitația lui David White și Dance Theater Workshop din New York am participat în calitate de coregraf la un showcase de dans contemporan dedicat Estului Europei. La momentul respectiv scena de dans contemporan în Ungaria era la început (la fel ca și la noi) cu o infrastructură puțin dezvoltată și destul de puțini artiști interesanți. La finalul săptămânii trecute, am avut ocazia să (re)descopăr scena de dans contemporan din Ungaria, cu ocazia unui showcase dedicat dansului și teatrului contemporan maghiar intitulat dunaPART 3, co-organizat de Trafo House of Contemporary Arts, Asociația Criticilor de Teatru Maghiari și Asociația Artelor Spectacolului Independente. Evenimentul aflat la a 3-a ediție (cu organizare bienala începând cu 2013), s-a bucurat de prezența unui mare număr de programatori și directori de festivaluri de teatru și dans din Ungaria, Europa, Statele Unite ale Americii și Asia, în total aproape 100 de persoane. Din punctul participării internaționale a fost clar o reușită. Și când stau să mă gândesc ca la ultimul showcase de dans contemporan organizat de CNDB la București în 2014 au venit doar 10-12 străini, din care aproape toți erau aproape cronicari din Europa de Est…

Au fost 2 zile pline de dans. Sincer nu m-am așteptat ca dansul contemporan în Ungaria să de dezvolte atăt de rapid și bine, ba pot spune că am fost suprins de infrastructura și condițiile bune existente acolo. Din perspectiva celor 5 spectacole văzute recent, scena coregrafică din Budapesta este puternic axată pe mișcare în toate formatele și versiunile posibile. Asta cu siguranță se datorează performerilor foarte buni (de remarcat special băieții foarte versatili) precum și apentenței coregrafilor pentru mișcare (poate un pic prea mult pe gustul meu). Un alt lucru pozitiv este prezența mare a managerilor, producătorilor sau agenților care se ocupă de organizarea spectacolelor și a turnelor, lucru care în România încă din păcate lipșeste cu deșăvârșire. Există 3 teatre care prezintă regulat spectacolele de dans. De departe iese în față TRAFO House of Contemporary Arts, cu o scenă foarte mare de aprox. 14 m deschidere și cu un planșeu foarte bun, o sala cu peste 300 de locuri pentru spectatori care are o stagiune permanentă de evenimente. Teatrul este extrem de bine dotat (la fel ca și MU Theater) cu zeci de proiectoare de toate tipurile (la un moment m-am apucat să număr proiectoarele însă m-am lăsat pagubaș pentru că erau prea multe) și cu o promovare out-door profi cu proiecții video ale spectacolelor prezentate. Am fost impresionat în general și de calitatea luminilor de spectacol, foarte frumoase și realizate impecabil (fără acele greșeli tehnice sau căderi bruște de lumină pe care le vezi de obicei la spectacolele din România), ceea ce înseamnă că există o colaborare foarte bună între light-designeri și creatorii maghiari. Majoritatea producțiilor coregrafice au fost realizate în 2014 cu bani europeni (prin proiectele Life Long Burning, SPAZIO, Departures etc), cu o echipă numeroasă de 3-5 performeri, cu elemente de scenografie, decor și costume bine realizate. Am aflat cu stupoare că în Ungaria există de ceva vreme granturi operaționale (care acoperă cheltuielile de funcționare și salariile echipelor de management ale ONG-urilor culturale și companiilor de dans), lucru care se vede clar în calitatea spectacolelor prezentate. OK majoritatea celor cu care am vorbit se plâng de situația dificilă financiară, de anul trecut au început să scadă subvențiile și granturile, însă indiscutabil situația este net superioară României.

Primul spectacol văzut a fost Conditions of Being Mortal al companiei HODWORKS (https://vimeo.com/107219966).  Realizat de coregrafa Adrienn Hod, spectacolul este o continuă explorare a corpului, o parodie între spectacolul de operă (în prima parte cei 4 performeri cântă chinuit în timp ce dansează exploziv) și balet în care rolul cel mai important îl are costumul. Ne aflăm parcă, într-o după amiază a unui faun puternic erotizat, în care cei 4 patru dansatori se joacă cu corpurile, sexualitatea și costumul. Spectacolul se închide cu un quartet de balet, în care toți dansează aproape goi pe poante, inclusiv cei doi performeri masculini (care mi-au plăcut în mod special). Unul dintre ei de la care nu mi-am putut lua ochii, este de fapt brazilian stabilit la Berlin, aveam să aflu mai tărziu de la Adrienn cu care am stat un pic de vorbă. Spectacolul mi s-a părut poate un pic mult prea lung, unele momente s-au repetat la nivelul coregrafiei iar personal aș fi optat poate pentru altă structură. Anul trecut am văzut tot cu ei DAWN, un spectacol foarte uman și emoțional performat 100 % nud, care a fost unul din cele mai bune spectacole ale anului 2014.

Ce-a de-al doua piesă vazută a fost un solo – Auction realizat de coregraful Krisztian Gergye care și-a interpretat piesa. Prupunerea coregrafică a fost destul de simplă și a constat în realizarea unui tablou (la modul propriu prin corpul și mișcarea autorului pe formatul happening-urilor din anii 60-70) și vînzarea lui către publicul prezentat. Mult prea simplă și fără o miză artistică, piesa a fost un eșec clar. Dacă ar fi mers mai mult pe ironie și dacă ar fi exploatat mai bine situația creată – nimeni nu a dorit să cumpare tablourile lui, piesa ar fi avut o șansă. Așa a fost o pierdere de timp. Prima seara s-a încheiat cu o spectacolul HINOKI, al unui coregraf Mate Mesaros a colaborat ca interpret cu Ohad Naharin, Amanda Miller și Wim Wandekeybus. Realizat cu sprijinul proiectului european Life Long Burning, într-o rezidența la Ultima Vez în Bruxelles, spectacolul beneficiază de o muzica live excelent realizată de Aron Portoleki (la baterie, chitară și efecte electronice) și de prezența a 5 performeri din nou excelenți. Piesa abundă de sărituri, prize și miscări în spirale în toate formele posibile. Excelente luminile care în conexiune cu scenografie crează o atmosferă specială. Ce a lipsit spectacolului cred, a fost un concept puternic și modifcări de energie și tensiune emoțională, spectacolul fiind foarte liniar. In schimb publicul prezent în număr mare, a aplaudat la scena deschisă dansul plin de tensiune

A doua zi am participat la o sesiune de pitching în care mai multi artiști maghiari și companii și au prezentat proiectele viitoare în speranța obtinerii unor rezidențe de creație sau bani. Foarte profesionist organizat cele căteva propuneri venite din zona dansului contemporan au arătat că exista un trend pozitiv de dezvoltare pentru viitor. Ziua a continuat cu 2 spectacole văzute la Incubatorul Juranyi (după numele străzii unde se află). La primul am făcut eforturi să nu adorm…Cel de-al doilea mi-a atras atenția, piesa fiind construită cu ajutorul repeteției – un concept foarte utilizat și dezvoltat de foarte mulți artiști. StepInTime (numele piesei) a fost un duet feminin interesant, realizat și interpretat de Virag Arany și Julia Hadi, piesa fiind prezentata sub numele de Body Lotion Co-Dance (numele artistic al celor doua coregrafe). Prima parte a piesei s-a desfășurat pe liniște, cele doua inteprete într-un costum identic – bluze albe, pantaloni negri, cu unghiile de la măini și picioare date cu ojă roșie – dezvolănd un traseu continu și minimalist prin spațiu. Pe parcursul piesei, coregrafia minimalistă se dezvoltă încet (cele două intreprete încep să zămbească și să flirteze cu publicul) întrând într-un proces de seducție. După o mică pauză, coregrafia de derulează înapoi (pe principiului derulării casetei video VHS), iar la un moment cele doua interprete dispar brusc în întuneric. Desi dansul dispare fizic, coregrafia continua existe la nivelul imaginației, spectatorul fiind invitat să continuie la nivelul minții traseul coregrafic. Piesa deși are potențial și câteva idei bune nu este încă finalizată, fiind necesară o dezvoltare mai clară și bogată a propunerii coregrafice. Mi-a plăcut însă, poate și datorită creme de corp care ne-a fost oferită la intrare și cu care am plecat acasă (acum se odihnește în baia proprie, excelentă ideea lor de marketing).

Scena coregrafică este subvenționată în mare parte de stat prin fonduri alocate creației la nivelul Fondului Cultural Național Ungar (echivalentul maghiar al AFCN-ului), Ministerului Resurselor Umane (interesant în Ungaria nu există un Minister al Culturii) precum și prin bugetele existenta la nivelul teatrelor care prezintă premierele sau co-finanțează spectacolele artiștilor. Nu mai vorbesc de sprijinul Primăriei, care a decis acum 2 ani să cedeze o clădire imensă (fostă școală) artiștilor și companiilor de teatru și dans independente și o transforme într-un Incubator de Artă Contemporană. Incubatorul are 4 etaje și este plin de de studiouri de dans și teatru, săli de spectacole (una din ele amenajată într-o fostă sală de sport) și birouri pentru organizațiile neguvernamentale, companii și artiști. Totul arată foarte curat, luminos, proaspăt renovat, cozzy și confortabil, un spațiu foare util și necesar artiștilor, cum noi nu avem incă.

Programul de spectacole a fost asezonat în paralel cu multe discuții cu diferiți colegi de breaslă. M-am văzut pentru o clipă și cu Kinga Kelemen – producătoarea spectacolului PARALEL, care urma să fie prezentat duminică la secțiunea de teatru, interesant de remarcat prezența spectacolui din Cluj în showcase-ul din Budapesta. M-am interesctat meteoric și cu Iulia Popovici, care urmărea programul paralel de teatru, am aflat ulterior că și Valentina de Piante trecuse pe acolo.M-am bucurat de această reîntălnire cu scena de dans contemporan din Ungaria. Deși cu o situașie dificilă datorită naționalismului politic și a reducerii fondurilor, situația dansului contemporan este mult mai bună decăt la noi. Stau și mă întreb, oare de în Ungaria lucrurile s-au mișcat atăt de bine în ultimii ani iar la noi în ultima vreme, lucrurile stagnează sau chiar involuează….Multă vreme m-am mândrit în ultima vreme cu România are un Centru Național al Dansului, că inițiem proiecte europene, că avem spectacole percutante. De când am fost la Budapesta o să cam tac din gură, căci am rămas clar în urma dansului maghiar la nivelul infrastructurii. Ce ne mai salvează este calitatea spectacolelor însă și ele sunt pe cale de dispariție..

DSC_0219_2994 DSC_0224_3000

DSC_0230_3003 DSC_0245_3009

Advertisements

încă nu e târziu

inca nu e prea tarziu

încă nu e târziu

așa cum am promis la începutul anului, voi continua sa scriu despre spectacole de dans vazute în 2015, tranformandu-ma intr-un cronicar de dans adhoc. cu toate riscurile meseriei. asadar sa purcedem…

creat în 2014 de Smaraganda Găbudeanu și Cristina Lilienfeld, spectacolul “Nu toți sunt eroi” a avut premiera anul trecut în cadrul festivalului Temps d’Images și a fost prezentat pe 27 februarie la festivalul Like CNDB#1. autorii spectacolului sunt o coregrafă “care încercă să scoată în evidență partea de autenticitate din fiecare om și situație cu care intră în contact” și o actriţă, performer şi păpuşar “ce se îndreaptă spre provocarea unor experienţe autentice şi integrarea vieţii personale în creaţia artistică.” Spectacolul este inspirat din poveștile pline de luptă și de supraviețuire (o parte din culese din dosarele de la CNAS) ale bunicilor celor doua artiste. cele două istorii personale, destul de diferite însă cu un numitor comun, sunt livrate simplu și direct fie prin intermediul textului, a mișcărilor uneori improvizate sau coregrafiate sau a căderilor deazarticulate. piesa pe plan general, este inegală cu momente foarte bune și pline de substanță și momente mai puțin articulate care ar putea lipsi ușor din piesă.

momentul de început, strigătul de durere (paradoxal mult mai lung al Cristinei, mă așteptam să fie invers), precum și colajul sonor politic (bine realizat de Rufi) punctat de fragmente de text autobiografic, setează piesa de la început într-o cheie personală și documentară, un pic parcă în linia spectacolului “Tipografic Majuscul” realizat de Gianina Carbunariu. se spune că în spectacol începutul și finalul sunt lucrurile cele mai importante dintr-un spectacol, pentru că de ele depinde cum setezi relația cu spectatorul și ceea ce lași în urmă. aici spectacolul se deschide cu o îmbrâțișare, cred eu importantă în economia spectacolui, care însă care cred că ar fi putut să dureze mult mai mult, cu potențial de scenă de sine care să înglobeze toată durerea si experienta vietii celor două interprete și nu doar de o imagine de început….

două dintre momente sunt foarte puternice și pline de substanță, rămânand adânc întipărite pe retină. primul este duet în care cele două interprete danseză cu măștile lui Hitler și Stalin, într-un duet parcă “a bit” politic, sexual, ba poate chiar hilar. corpurile interpretelor devin parca mai mici iar mișcările devine ludice, fiind amputate parcă de măștile supradimensionate, ce se acuplează isteric într-o partida de sex improvizat. cel de-al doilea moment, este mai important ca amploare și începe cu un marș cadențat, un fel de balet mecanic care se finalizează într-o scena plină de ridicări și căderi dezarticulate. de fapt o metaforă excelentă a existentei noastre cotidiene. după un moment zen (în care cele două artiste stau în cap la propriu) și o înjurătură cu naduf adresată cumva universal, spectacolul se închide cu un statement puternic impregnat pe hârtia igienică, ca un mesaj adresat publicului și viitorului. da, right, nu e prea tarziu pentru a ne aduce aminte de cei dragi, nu e prea tarziu sa incercam sa ne asumam trecutul, nimic nu e prea tarziu. Ce păcat însă că spectacolul se închide brusc și mult prea repede (pentru mine), abia cănd începi să intri la modul real în universul piesei si in propunerea celor doi interpreti….

după o pauză scurtă, am moderat discuția foarte interesantă cu echipa artistică și publicul prezent. așa am aflat că piesa s-a născut ca urmare a întîlnirii celor două artiste într-un alt proiect artistic si ca a trecut prin mai multe etape de lucru. am mai aflat că Smaranda și Cristina vor continua să lucreze împreună în două noi proiecte coregrafice, unul condus de Dilmana Yordanova care va avea premiera în luna mai și unul condus de Mihaela Dancs, care va avea premieră la toamnă. dintre spectatorii rămăși, foarte puțini au simțit nevoia să-ți exprime punctele de vedere iar întrebările lor au fost destul de sporadice. oare de ce așa de greu fraților să spunem ce am simțit și ce n-am înteles??? stiu este dificil sa ne articulam gandurile, insa discutiile dupa spectacol sunt foarte bine venite si trebuie folosite la maximum. in lipsa de intrebari, am dus mai departe curiozitatea mea și am încercat să văd dacă exista spectatori noi în sală. dintre cei prezenți și rămași pînă la final erau doar 2 noi spectatori (ce frumos că amândoi erau bărbați), veniți pentru prima dată la un spectacol de dans contemporan. iar amandoi fuseră clar prinși în mrejele propunerii artistice. un alt lucru interesant de remarcat pe care vreau sa-l “sharuiesc” cu voi, este ca dupa spectacol, au venit la mine doua persoane din public care m-au intrebat daca pot recomanda spectacole cu mai multa miscare si dans. hmmm, aici trebuie sa recunosc ca am fost pus in dificultate. pentru ca dupa cum bine stiti, de ceva vreme spectacolul de dans contemporan din RO a pierdut foarte mult din materialitatea miscarii. mai mult se vorbeste si se pun in scena istorii personale decat se danseaza la modul practic, suntem cu totii atinsi de „boala” asta…

insă dupa cum spun și artiștii la finalul spectacolului, incă nu e tărziu. nu e prea tarziu ca in curand un coregraf roman sa faca un spectacol cu foarte multa miscare. iar pentru voi, cei care ati citit aceasta cronică, inca nu este prea tarziu sa mergeți să vedeți si sa descoperiti dansul contemporan. pentru că primăvară care tocmai a inceput, vine cu o infuzie de noi propuneri artistice și spectacole foarte diferite, atat la CNDB cat și la WASP.

see you soon !

PS. AAA, si cel mai urat lucru, care m-a deranjat constant in timpul spectacolui, au fost trei persoane cu aparate de fotografiat amplasate in diferite parti ale scenei (din care una chiar in fata scenei). ok, inteleg si eu nevoia de a face poze insa chiar asa la nesfarsit cu click-click-click pe toata piesa n-am mai vazut… n-am inteles niciodata de ce fotografii amatori nu respecta actul artistic. faci si tu 2-3, 10 poze insa chiar tot spectacolul ?? am rezistat tentatiei de a-l scoate din sala pe “prietenul” din fata mea, insa data viitoare nu promit nimic. aviz amatorilor.