ce este dansul ?

zan_zmeul_foto de alina usurelu

ce este dansul ?

Dupa o calătorie de patru ani în spațiul coregrafic japonez, de curand mi-am luat la revedere de la proiectul român-japonez Eastern Connection cu un performance-film-laborator intitulat Zmeul sau ce este dansul contemporan. Un proiect dificil, complicat, marcat de tragedia #colectiv si plin de intrebari…

Do you like dance? What are the borders between performance and real life? Should I think about audience or not? Do you like to see mens or womens on the stage? Do you like to see nudity on the stage? Do you think butoh is contemporary dance? Did you ever saw a robot dancing? Do you want to dance with me tonight? Have you ever danced naked on the stage?Do you feel lonely ?Do you prefer to look to the stars or to the moon ? Are you a feminist or a macho ? How do you want to die? Do you think I’m sexy? What the fuck is happening to the world? Do you think Fukushima can happen again? Nonderuu (do you like to drink) ? Yoteruu? (do you like to have sex) ? Can you understand my dancing ? Who is best in Kite-ing – Cosmin-san or Zan-san ?  Why are you doing this? I don’t know. The contemporary dance is always…Do you like to dance? Yes, I like to dance. Do you like to sing? Yes, I like to sing.What do you prefer, to dance or to sing? Do you like to make love? Yes, I like to make love. Do you like to read Murakami? Yes, I like to read Haruki Murakami. What is contemporary dance? It’s better than working in a tofu factory. Do you dance like an octopus? Poţi să faci acelaşi lucru, dar să-ţi imaginezi că eşti zmeu? Tu mă-nţelegi, nu? Voi, în general, sunteţi sinceri sau doar politicoşi? What do you think, this is contemporary dance?  crezi ca atunci cand dansezi esti sincer? crezi ca atunci cand dansezi uiti? poti sa ma uiti? poti sa uiti ca intr-o viata am dansat impreuna? oare ce importanta au pentru tine oamenii? iti place sa te folosesti de oameni sau preferi sa ii iubesti pentru ceea ce sunt ei? ce rol are dragostea de oameni pentru tine? crezi ca este mai bine sa dau din cap sau sa imbratisez oamenii? poti oare sa imbratisezi pe cineva care este departe de tine? crezi ca ar trebui sa dansez gol sau sa cant in spectacolul asta? azi de ce nu te joci cu zmeul? te simti bine? esti OK ? crezi ca este important sa-ti cunosti spectatorul? cand dansezi pe scena simti fiecare spectator in parte sau dansezi catre o masa amorfa? tu cand o sa iti iei o pauza de la Romania asta? oare baietii de ce nu pot sa danseze? crezi ca daca ai dansa butoh ai avea mai mai mult success? ce este succesul? crezi ca in esenta eu sunt un om bun sau un om rau? ai sarutat vreodata o piatra?  Ai fost la manifestatii in Piata Universitatii ? crezi ca manifestatia asta va schimba ceva in societatea asta ? mai iesi in strada si maine ?

Dupa acest iures de intrebari, va propun sa cititi si raspunsurile mele la intrebarile puse de Elena Vladareanu in cadrul unui interviu realizat pentru platforma Institutul Prezentului , un proiect initiat de Stefania Ferchedau in 2015.  Interviul (va avertizez este foarte lung) a aparut intr-o varianta scurtata in limba engleza în suplimentul-ziar Eastern Connection cu ocazia premierei spectacolului Zmeul. Enjoy the kite & life !

zan si cosmin

Interviu Cosmin Manolescu

Eşti într-un moment al carierei când faci un spectacol numit „Ce este dansul?”. Cum ai caracteriza această perioadă din cariera ta?

Ce este dansul contemporan? Sunt la o vârstă frumoasă şi cred că experienţa călătoriilor mele în Japonia şi a proiectelor pe care le-am realizat acolo şi la Bucureşti cumva m-au îndrumat către această întrebare. Am început să mă întreb ce este dansul?, ce este dansul contemporan? şi, de fapt, ce fac eu?, ce le propun spectatorilor?, există un singur spectator sau sunt mai mulţi?, trebuie dansul să transmită ceva?, este dansul politic?, deci o grămadă de întrebări care au început să apară, legate şi de experienţa relaţionării cu cultura japoneză, cu contextul de acolo, total diferit de ce se întâmplă la noi şi în Europa.

De ce simţi această nevoie, de a defini şi de a-ţi defini dansul? Este o fază care apare în cariera oricărui artist la un moment dat?

Nu cred că e o încercare de definire, pentru că nu cred că poţi defini foarte clar dansul, fiecare îl percepe în mod diferit, în funcţie de experienţa lui, de starea lui, de o serie de alte date care compun un anumit moment, un anumit context. Cred că de fapt sunt mai multe întrebări legate de ce mi se întâmplă mie, de situaţia dansului în România, întrebări despre starea sectorului cultural, despre lucruri care mă îngrijorează. Sunt într-o perioadă mai pesimistă în acest moment, simt că, la noi, cultura şi, în general, sectorul artelor spectacolului, situaţia noastră, în loc să se îmbunătăţească, a intrat într-un proces de inhibiţie, dacă vrei, spectatorii vin în număr mic la spectacole, sunt o serie de probleme care, după, hai să zic 15 ani de activitate intensă în acest domeniu, mă fac să-mi pun nişte întrebări.

E interesant să spui că eşti pesimist chiar acum. Îmi aminteam în această perioadă de începutul anilor 2000, când ce făceai tu, ce făceaţi voi, cei câţiva dansatori contemporani era singura alternativă la cultura mainstream. Ulterior a apărut şi teatrul independent, au apărut spaţii alternative. Dacă te uiţi acum la ce se întâmplă în zona independentă, pare că e mult mai bine decât în urmă cu 15 ani.

Simt că există o creştere a birocraţiei extrem de mare, simt că am intrat într-o perioadă de insularizare mult mai puternică. În 2000 exista un sentiment al comunităţii, un sentiment al dialogului. Ok, nu erau spaţii alternative, nu exista o cultură a spectacolului de dans contemporan, dar exista o altă energie, exista luminiţa de la capătului tunelului care acum, nu numai la mine, ci la foarte multă lume, a cam dispărut. Acesta nu e un lucru pozitiv pentru că în absenţa acelei luminiţe… Ok, poate sunt mai mulţi bani, poţi să faci proiecte mai avangardiste, mai experimentale cu bugete mai mari, dar nu cred că banii rezolvă totul. Şi din această cauză am început să mă întreb: care mai e rolul meu aici? Eu oricum am un rol amestecat, sunt şi artist, şi producător, şi activist, fac şi lobby, încerc să schimb şi sistemul. Mai nou, nu ştiu dacă ştii, un artist nu mai poate primi diurnă. Deci e o aberaţie a sistemului nostru neoliberal, neocapitalist, neocomunist, spune-i cum vrei. Pentru că e aberant ca un artist care lucrează pe drepturi de autor să nu primească diurnă. Trebuie să facem tot felul de artificii şi asta este, până la urmă, în detrimentul procesului artistic şi al produsului cultural.

Ţi s-a întâmplat să te incomodeze partea asta administrativă?

Cred că asta-i una dintre problemele care mă fac să fiu atât de pesimist. Sunt atât de multe bariere administrative, legislative, atât de multe probleme care apar în relaţia cu partenerii tăi, cu colegii tăi, cu modul în care ei percep un parteneriat, cu condiţiile care ţi se oferă. Poate pentru un artist tânăr e altfel, pentru cineva care începe acum, care nu a avut experienţa acelor ani, care nu ştie ce se întâmpla, care vede spaţiile existente acum: WASP, CNDB, Teatrul ACT etc. unde poţi să dezvolţi proiecte. În schimb lipsesc multe alte lucruri care erau frumoase la începutul anilor 2000.

Cunoşti tineri dansatori care să se îndrepte spre această zonă alternativă?

Există tineri dansatori, dar ei nu sunt pe scenă. Nu-i prea vezi. Am văzut la festivalul ăsta, „Alt concurs de coregrafie”, câţiva dansatori buni pe care nu-i ştiu, care nu ştiu pe unde performează, tehnici, cu o anumită personalitate. Cred că ne lipseşte o nouă generaţie de coregrafi, aici suntem deficitari şi cu toate investiţiile pe care le-am făcut cu toţii – rezidenţe în străinătate, tot felul de burse de mobilitate, sprijin pentru proiecte, coproducţii – calitatea spectacolelor scade, conceptele propuse de artişti sunt destul de rudimentare, destul de „anii 90”, ca să zic aşa.

E şi cantitatea de spectacole în scădere?

Despre asta nici nu se mai discută, este evident că sunt mai puţine spectacole decât erau în 2005-2006 şi, deşi avem un Centru Naţional al Dansului şi o sală de spectacole, publicul vine în număr tot mai mic acolo, cel puţin la spectacolele mele. Nu ştiu, poate la alţi colegi situaţia e diferită, poate la o premieră lucrurile se schimbă. De exemplu, spectacolul japonez pe care l-am prezentat la CNDB cu Zan Yamashita şi Kim Itoh (Namaeganai): mi se pare puţin ca la un spectacol din Japonia să vină 80 de spectatori. Sincer, nu ştiu dacă se merită investiţia financiară şi de timp.

Pare a fi fost foarte importantă pentru tine această întâlnire cu cultura, cu societatea japoneză. Când ai fost prima oară acolo şi ce s-a întâmplat de ţi-a modificat atât de mult perspectiva asupra artei?

Dorinţa mea de a pleca în Japonia a apărut prin 2005-2006, şi chiar în spectacolul Visa Game vorbeam atunci despre cât de frumos ar fi să călătoresc în spaţiul asiatic, să mă întâlnesc cu Japonia. Cumva, întâlnirea asta mi-a fost mediată de un atelier pe care l-am avut la Viena în 99 cu un coregraf japonez important, Ko Murobushi, care a murit din păcate anul acesta, şi el mi-a deschis apetitul spre această filozofie complet diferită de spaţiul european. Mi-a luat aproape 10 ani ca să ajung în Japonia.

Prima dată am fost în 2012, în urma unei burse oferite de The Saison Foundation din Tokyo, o organizaţie extrem de interesantă şi de puternică, care sprijină dansul şi teatrul contemporan japonez, cu o infrastructură excelentă – cinci săli de repetiţii, o sală despectacole, cazare pentru artişti, toate puse la dispoziţia artiştilor 365 de zile pe an. Şi acolo timp de şase săptămâni am călătorit mult şi m-am întâlnit cu vreo 50 de artişti, producători, oameni din lumea dansului, critici de dans. Am luat pulsul scenei de dans japoneze şi, dintre acele multe întâlniri, am avut şi una la Kyoto cu Zan Yamashita care, la acel moment, beneficia de sprijinul acestei fundaţii. Fac aici o paranteză: e interesant cum funcţionează această fundaţie, care sprijină un artist pe o perioadă de şase ani. Primeşti bani timp de şase ani, anual o bursă de 10-15-20.000 de dolari, ceea ce-ţi permite să-ţi dezvolţi activitatea. E o susţinere pe termen lung, ştii că dacă ai obţinut-o în primul an, mergi cu ea trei ani, se reanalizează dosarul şi, dacă ai produs nişte spectacole, dacă ai nişte rezultate ţi se mai dau încă trei ani. El era în faza asta, era în ultimul an şi am avut discuţii foarte interesante.

Mai fac o paranteză: în mod normal, întâlnirile oficiale durează exact cât sunt programate, dacă ai jumătate de oră în program, atât durează. Una dintre puţinele întâlniri care au ieşit din formatul acesta tipic japonez a fost cea cu Zan care, după ce s-a încheiat întâlnirea de la locul stabilit, mi-a spus: Nu vrei să mergem în altă parte şi să bem o bere? Adică am ieşit puţin din formalismul şi din structura asta foarte rigidă, foarte ordonată a societăţii japoneze şi m-am dus cu el într-o cafenea unde am mai stat două ore şi am avut nişte discuţii foarte interesante despre procesul artistic, despre cum îşi concepe fiecare spectacolele, despre viaţă, despre moarte. Am intrat cumva într-un dialog din care eu încercam să înţeleg mai multe despre creaţia lui, despre Kyoto, despre ce se întâmplă acolo, în timp ce el încerca să afle mai multe despre România. Întâlnirea asta a fost esenţială pentru a începe proiectul (Eastern Connection). Am cunoscut şi alţi oameni şi în 2013 când am dat drumul la Eastern Connection împreună cu Ştefania (Ştefania Ferchedău), am invitat cinci profesioniști din dans: o artistă foarte tânără, care atunci avea 23 de ani, dar era foarte talentată şi este una din stelele dansului contemporan japonez în acest moment, Zan, care este dintr-o altă generaţie, un producător, un director de festival şi un critic de dans. I-am adus aici, unde Zan a făcut un atelier, a selecţionat-o pe Mihaela Dancs, care ulterior s-a alăturat grupului nostru de cercetare, a fost Mihaela Michailov, Miki Branişte de la Temps d’Images, împreună am avut o perioadă de discuţii despre ce se întâmplă la noi, ce se întâmplă acolo, despre probleme de la noi şi despre problemele de la ei. Artiştii japonezi au venit aici hotărâţi să facă ceva, pentru că în societatea japoneză trebuie tot timpul să produci ceva. Pentru ei era obligatoriu ca în cele câteva săptămâni, cât au stat aici, să facă ceva, o piesă, un spectacol, iar eu am încercat să le explic că e nevoie de mai mult timp pentru asta şi că important nu e neapărat produsul, ci experienţa lucrului împreună şi a întâlnirii, a dialogurilor pe care le avem în studio sau în afara lui. Cumva Eastern Connection este mai mult o platformă de dialog şi întâlniri, concretizată și în 2014 când, împreună cu Mihaela Dancs, cu Zan Yamashita şi cu criticul de dans Takao Norikoshi – acesta din urmă o să apară şi în spectacol cu un text dintr-o carte, un guide book pentru dansatorii contemporani – ne-am reîntâlnit în Japonia. Acum, la Bucureşti, continuăm acest proces, o ultimă fază, care se va încheia cu o prezentare publică, noi îi spunem spectacol, dar nu ştim dacă e spectacol, dacă e film, dacă e un dialog…

Un laborator.

E de fapt un laborator pe care îl deschidem publicului, în care rememorăm istoria întâlnirii noastre şi ne punem nişte întrebări referitoare la dans, la viaţă, la noi.

Ce îţi place la ceea ce face Zan Yamashita?

Suntem într-o zonă extrem de diferită din punctul de vedere al limbajelor artistice, însă are umor şi lucrează foarte bine cu textul, cu cuvântul, e un artist explorator care, la fel ca şi mine, caută, se întreabă. Şi aici cred că s-au întâlnit aceste două personalităţi, în această căutare a unei identităţi. Are şi el în spectacole un submesaj politic referitor la ce se întâmplă acum în Japonia, îşi pune nişte întrebări. Şi eu sunt într-o perioadă în care mă întreb şi cumva ne întâlnim acum pentru interval scurt de timp, două săptămâni. Cred totuşi că rezultatul va fi ceva foarte interesant pentru ceea ce se întâmplă la noi, cred că va fi un cocteil de diferite momente: de dans, de întrebări, de film, de joc cu zmeul, pentru că zmeul, încă de anul trecut, a căpătat o dimensiune importantă şi pe mine m-a făcut să redescopăr ceva de acum foarte, foarte mulţi ani, din copilărie – jocul cu zmeul. Pe mine acest joc m-a făcut să văd cu alţi ochi dansul, mişcarea, să am o anumită perspectivă, uşor zen, asupra lucrurilor.

Chiar aşa, ce-i cu acest zmeu? Ai făcut şi un atelier de dans pentru copii, unde ai îmbinat jocul cu zmeul cu mişcări de dans contemporan.

Se leagă toate lucrurile şi experienţa pe care am avut-o anul acesta în septembrie când am alergat cu zmeul, la propriu, prin Tokyo, prin diferite spaţii publice, clădiri guvernamentale, grădini publice, pe stradă m-a făcut să merg mai departe şi să încep acest nou format de atelier de zmeie. Am avut un atelier de zmeie la Kinosaki care era deschis adulţilor, dar la care au venit foarte mulţi copii şi a fost până la urmă un amestec de copii şi adulţi care a funcţionat extraordinar. La Bucureşti am făcut pentru copii pentru că am zis să văd mai întâi cum reacţionează copiii, dar uitându-mă la părinţii care îşi aşteptau copiii îi vedeam că şi-ar dori şi ei să pună mâna pe zmeu. Cred că se poate dezvolta şi tipul acesta de atelier care combină vârste diferite. Oricum, mi s-a părut o abordare interesantă pentru copii. Cum ai văzut şi tu, băieţii îşi puneau întrebarea „dar de ce băieţii nu pot să danseze?”. Cred că au descoperit astfel că se pot mişca altfel, că se pot bucura prin dans, că pot dansa, iar acesta e un lucru frumos. Eastern Connection 2015 a început cu acest atelier la Centrul de Teatru Educaţional Replika şi a început cu dreptul, am simţit că s-a întâmplat ceva. Cu siguranţă o să continuu acest format de atelier cu zmeie care mi se pare foarte frumos.

Mi-ai spus mai devreme ce te leagă de Zan Yamashita. Ce vă desparte?

Sunt multe care ne despart. În această perioadă, eu lucrez foarte mult cu interacţiunea cu publicul, iar pentru el lucrul acesta e destul de dificil, destul de complicat. El preferă să ia distanţă, să stea în expectativă, iar asta se vede în dialogurile noastre, în modul în care relaţionăm, în modul în care răspundem. Eu sunt mult mai mult pe un anumit tip de mişcare, pe o anumită energie, o anumită emoţie, el este mult mai rece, mai calculat, mai raţional, mai clar. La mine e o nebuloasă, el are nevoie de lucruri foarte clare: trebuie să ştie exact ce întrebări să pună, eu las întrebările să vină în funcţie de moment, în funcţie de ce spune el. Sunt nişte diferenţe care se explică la nivel cultural, la nivelul spaţiului geografic, la nivelul modului în care relaţionăm – vezi întrebările legate de atingere (E bine să ne atingem?), de sinceritate (E bine să fim sinceri?). Cred că sunt diferenţe normale între oameni care au existenţe diferite, moduri diferite de a vedea lucrurile. Pe mine m-au atras tocmai aceste diferenţe care pot fi exploatate într-un mod pozitiv în proiectul nostru.

Ce se va întâmpla cu acest spectacol după 12, 13 noiembrie?

Intenţia mea este să păstrez o versiune solo, adică voi extrage o substanţă importantă şi spectacolul va rămâne într-un format solo pe care sper să-l prezint în continuare. Aş vrea cumva să nu dispară această experienţă. Sper să se joace spectacolul de mai multe ori la anul – asta îmi doresc la fiecare spectacol, dar rămâne cumva o dorinţă utopică, pentru că în România ajungi să performezi destul de puţin, iar eu mi-am pierdut capacitatea de a încerca să mă promovez, să mă programez. O să prezint atât cât se poate şi cât e posibil în acest context. Deci spectacolul se va juca în 2016. Chiar dacă acum se încheie o perioadă de trei ani de zile, sper să găsesc în continuare susţinere atât în ţară, cât şi în străinătate pentru a continua proiectul de schimb cu Japonia, mi se pare că sunt încă foarte multe de făcut în ambele contexte, cred că experienţa japonezilor în România este extrem de importantă. Zan (Yamashita) şi Kim (Itoh) îmi spuneau că modul în care a reacţionat publicul a fost foarte bun pentru ei, a fost mult mai intens decât în Germania sau în Elveţia. România nu e o ţară foarte importantă pentru ei, probabil nici nu ştiu unde suntem pe hartă. Ei întotdeauna lucrează cu Germania, Franţa, Elveţia…

Sunt mai multe fonduri acolo.

Sunt şi mai multe fonduri, dar contextul, relaţiile la nivel geopolitic sunt mult mai importante. Japonia cu România nu are nici un fel de conexiune, dar cred că toţi cei şase-şapte artişti și profesioniști japonezi din dans care au venit în România au observat că se întâmplă ceva aici, că există nişte probleme. În 2013 când erau aici începuseră protestele pentru Roşia Montană, pentru ei au fost ceva extraordinar, eu ieşit şi ei la protest în stradă, cu peturile, au fost în mijlocul evenimentelor, iar aceste moment cred că o să apară şi în spectacol. Deci cred că e o experienţă importantă şi îmi doresc să poată continua. Din păcate, în acest moment, la nivelul Bucureştiului şi al României, se face foarte puţin pe zona internaţională, adică atenţia instituţiilor finanţatoare, a organizaţiilor care fac proiecte este de a se dezvolta local sau la nivel naţional şi accentul se pune foarte puţin pe proiecte europene sau internaţionale. Sper ca ICR-ul care a deschis recent o antenă la Beijing să se ducă mai mult înspre Asia, nu cu oale şi ulcele, ci cu artă contemporană şi cu o perspectivă a timpului prezent, nu a trecutului. Sper ca şi alţi artişti să se conecteze la spaţiul asiatic şi să folosească uşa asta pe care am deschis-o eu. În general, eu am fost un deschizător de drumuri, din 96 încoace am tot deschis uşi pentru dansul românesc, pentru artişti, pentru instituţii, am creat structuri, studiouri, centre. Deci sper să intre cât mai mulţi pe uşa asta pe care am deschis-o.

Tu ştii ce e dansul contemporan?

A, eu am o definiţie a mea, care îmi place. E o artă care poate schimba omul, care îţi poate modifica structural concepţia despre corp, despre oameni, despre viaţă. Dansul contemporan este emoţie, este ceva viu, o artă a prezentului care pune întrebări şi care ne transformă.
Şi Zan? L-ai întrebat? El ştie ce este dansul contemporan? Sunteţi pe aceeaşi lungime de undă?

Cred că pentru el dansul e un lucru extrem de important. Deşi îi e foarte greu să aleagă între muzică şi dans, e evident că dansul este foarte important pentru că ridică nişte semne de întrebare şi ne transformă. El lucra într-o fabrică de tofu, a fost la un spectacol de butoh şi după acel spectacol s-a apucat de dans. Şi-a schimbat total traiectoria existenţială şi a decis să devină dansator, aşa cum au făcut foarte mulţi. Cred că dansul are această capacitate de a ne transforma.

cosmin

Zmeul @ foto Alina Usurelu

Advertisements