17 decembrie

10385496_884819701552514_2475131929829126324_n

17 decembrie 

Finalul de an 1989 m-a prins la Sala Palatului unde lucram cu colegii mei la unul din acele multe spectacole omagiale, dedicate cu mare “dragoste” dictatorului Ceaușescu. Specialistul în plugușoare era chiar el, Sergiu Anghel, fostul meu profesor din liceul de coregrafie și actualul specialist în xenofobie și rasism de la UNATC. Pe vremea comunismului, erau la modă spectacolele gală, în special în ultimii ani ai regimului comunist, ofereau artiștilor-lingăi o serie de oportunități, bani și why not acces la plecări în străinătate. Este adevărat că nu prea aveai de ales, ori colaborai cu partidul comunist ori ți se închidea orizontul. De exemplu tata, fost chiabur (părinții lui au avut o sondă de petrol în perioada interbelică) și forțat ulterior să devină muncitor la canalul Dunărea-Marea Neagră, a rezuzat să devină membru de partid și a rămas pentru toata viața în același post de simplu funcționar. Dacă vroiai însă să pleci în străinătate și să faci spectacole trebuia sa faci și mici/mari compromisuri. Însă în ultimii ani, clar situația o luase razna fiind organizate pe bandă rulantă 4-5 spectacole omagiale de 26 ianuarie (ziua de naștere a dictatorului), 1 Mai, 23 August, 1 Decembrie si 1 Ianuarie, la care participa toata suflarea artistică din România, elevi de la liceele cu profil artistic, artiști-soldați, dansatori și balerini de la Operele Naționale și de la teatrele lirice. Dansam coregrafii stupide în care mimam sapătul ogoarelor, luam și dam cărămida din mînă și zburam ca ciocăriliele, alergând bezmetici pe stadion făcând cercuri și spirale. Privind lung în urmă, mă gândesc cum a fost posibil acest lucru ? Și m-am tot întrebat cum nimeni nu s-a aplecat spre arhive pentru a studia acest fenome, al dansului patriotic….

Revenind însă la subiect, la momentul respectiv eram spre finalul stagiului militar obligatoriu la București, unde dansam aproape timp de un an de zile dansuri foclorice, patriotice și militărești sub direcția Maestrului Ciocănăru, un bun profesionist specialist în foclorul românesc, care conducea secția de dans a Ansamblului Armatei. La finalul anului 1988 îngroziți ca toți tinerii de spectrul armatei, aranjesem cu ajutorul PCR-ului (a ce siti pile-cunoștiințe-relații) si a cătorva cartușe de Kent și sticle de Johny Walker, ca imediat după depunerea jurământului militar să fim transferați la București la Ansamblul Doina al Armatei. Era singura modalitate de a ne continua cariera artistică și de a nu ne distruge picioarele. Insă Ceaușescu ne-a adus la București mai repede decât sperasem, dupa doar o luna de lucru la cules de stiuleti de porumbi si strans cartofi. Nu știu cine avuse ideea să facă un spectacol cu sute de dansatori, așă că fuseserăm aduși înainte de termen la București pentru a lucra la acel spectacol grandios de la Sala Palatului.

Atmosfera în aer era țin minte tensionată. Zidul Berlinului căzuse, Radio Europa Liberă vorbea pe larg despre dizidența lui Doina Cornea și despre “scrisoarea celor șase” lideri comuniști împotriva lui Ceaușescu. Și a venit aceea zi de 17 decembrie. Eram așa cum spuneam la început la una din repetițiile inodore și incolore de Plugoșor.  Țin minte perfect momentul, eram rupți de somn și picoteam pe băncile din cabine. Tocmai făcusem o noapte albă de video, dacă nu mă înșel. Aveam un coleg, artist-soldat ca și noi, căruia îi era frică să doarmă singur în casă. Și pentru a nu fi singur acasă, ne invita regulat la el să ne uităm la televizor color la filme noi, traficate pe piata neagra. Pe vremea aceea cine avea video player și televizor color era boier. De obicei el făcea rost de casete video, noi luam ceva băutură și ne înființam pe la ora 22 la el acasă în Drumul Taberei. Atunci am văzut o serie de filme faine ca Visul unui cuib de cuci, , Flashdance, filme horror cu sânge multe și King-Kongi, multă muzică cu Michael, Whitney și Queen. In general noaptea se finaliza spre dimineatza cu un film porno, glumițe multe și foarte multă băutură….

Ziua respectivă începuse oarecum la fel. Insă puțin după ora prănzului, brusc s-a dat „Alarmă de exerciţiu”, pentru toate forţele aparţinând M.Ap.N., noi fiind trimiși de urgența în cazarma din Drumul Taberei de lângă Marele Stat Major al Forțelor Terestre, care era lângă cinema Favorit. Pîna am ajuns noi în unitatea noastră din Drumul Taberei, se dăduse deja indicativul „Radu cel Frumos”, adică „Alarma parţială de luptă”. Toți militarii ştiau că dacă alarma de luptă era inițiată unităţile militare trebuiau să se pregătească pentru respingerea unei agresiuni externe. Alarma de luptă mai însemna că toți soldații (inclusivi cei artiști ca noi) erau consemnați în cazărmi (nu se mai acordau nici o permisie), se distribuia muniție de război și toata armata era pusă în alertă pe picior de luptă. Ca rezultat al acestei alarme, noi am fost obligați să ne îmbrăcam în hainele militate de soldați și ne-am pierdut dreptul la mese. Fiind consemnați în cazarmă nu mai puteam să mergem să măncăm la popota Unității de Gardă din apropiere de Uzina Apaca unde eram arondați cei aproximativ 20 de soldați dansatori-actori-muzicieni.

Seara, imediat ce au dispărut gradații și CI-stul unității (era omul securității), am dat drumul la radio și am început să ascultam Radio Europa Liberă încârcând să întelegem ce se întâmpla. Mai ascultasem acest post interzis cu tata când mergeam acasă la Sacele în permisii. Trageam perdelele, făceam întuneric și ascultam împreună, în special actualitatea Românească, în special dupa Revolta de la Brașov din 1987. In noaptea acea însă aveam să aflăm că la Timisoara începuse Revoluția și oamenii începuseră să moară. Alarma de luptă “Radu cel Frumos” se dăduse pentru oprirea revoluției din Timișoara și nu pentru a stopa agresiunea unui alt stat vecin. Zilele care au urmat erau din ce în ce mai apăsătoare, repetițiile se întrerupseră total, tensiunea creștea iar noi grupul de soldați scrașneam din dinți noaptea în special, când ascultam știrile de la radio Europa Liberă împreuna cu plutonierul nostru care răspundea de plutonul de soldați.

Aveam și un televizor portabil în camera la care urmăream știrile alarmante. Pe 21 decembrie dimineața am fost anunțati să venim cu toții să urmărim la televizor marele miting de sprijin la Partidului Comunist Româan organizat cu scopul înfierării evenimentelor de la Timişoara. Țin minte că ne-am dus cu scârbă la televizor, ne era silă de ce se întâmpla în Banatul românesc și vroiam și noi să facem ceva. Era o mare imensă de oameni în Piața Palatului, condusă de oamenii partidului și securității, iar Ceaușescu de la balcon încerca să oprească mânia oamenilor oferind creșterea pensiilor, ajutorului social și a salariilor cu 100 de lei. La un moment apare un vuiet de strigăte care începe să crească și oameni încep să fugă. Ceaușescu încearcă să liniștească oamenii, însa miile de corpuri o iau razna. Apare mira și emisiunea se întrerupe brusc, nemaifiind reluată ulterior. Ne ridicăm cu toții și ne întrebăm ce se întămplă…Atmosfera devine brusc încărcată….Seara tărziu deschidem din nou radioul și aflăm că în Piața Universității s-a ridicat o baricadă. Revoluția începuse și la București iar oamenii începeau să protesteze. Toata noaptea respectivă n-am prea putut dormi. La un moment, la miezul nopții am auzit zgomotul motoarelor tancurilor care plecau spre Universitate. Noi soldații eram cu toții la un pas de ieși de a ieși în stradă. Dacă nu aș fi fost în armată, cu siguranța aș fi ieșit în noaptea respectivă pe stradă. Insă nu aveam cum să trecem de patrulele care ne apărau unitatea și care aveau muniție de luptă. Tensiunea creștea cu fiecare ora în corpurile noastre. Dimineața simțeam cu toții nevoia a protesta cumva. Ne-am rugat toată dimineța de plutonierul nostru să ne dea drumul să mergem să mîncâm ceva, trecuseră deja 5 zile de când nu mai mâncasem o mâncare caldă, ne hrănisem tot timpul cu niște sandvișuri aduse de colegii nostrii civili și cu ceva fructe rătăcite prin dulapurile noastre. Era singura soluție să ieșim din casă. Pe lângă ferestra unității noastre treceau mici grupuri de oameni care se îndreptau spre Universitate. La televizor erau știri care anunțau că coloane de muncitori se îndreptau sper Sala Palatului și Universitate pentru a sprijin pe dictatorul Ceaușescu. Erau of course minciuni sfruntate, oamenii aflaseră deja de spargerea baricadei de la Universitate și de lupta care se dusese pe Bdul Magheru, chiar dăcă dimineață pompierii spălaseră caldaramul. Pe la ora 11,30 am căpătat în final permisiunea să ieșim din unitate pentru a mâncă, ne-am schimbat uniformele militare cu hainele civile, asta în timp plutonierul nostru în a cărui sarcina eram, ne-a rugat să nu facem nimic. Riscam cu toții pușcăria. Eram cu toții surescitați iar unii dintre noi vroiam să protestăm. Dupa 100 de metri ne-am despărțit, colegii noștrii din București au plecat la casele lor să-ți vadă familiile și iubitele. Noi am rămăs un grup mic de apropare 7-8 persoane și ne-am urcat într-un autoboz. Cineva dintre noi (sincer nu-mi aduc aminte cine), brusc, a început să cânte Deșteaptă-te Române, imnul Revoluției, moment în care am început să cânt și eu in timp ce mă uitam la oamenii din autobuz. Speram ca toții să se alăture însa nu era deloc așa. Unii se uitau speriați la noi, alții întoarceau privirile pe geam și încercau să ne ignore…. Dupa o stație ne-am dat jos, căpătasem deja curaj și am luat-o pe Bdul. Iuliu Maniu, pe lângă Apaca, cântând cu degetele în V de la Victorie. Unii trecători cu care ne întâlneam ne rugau să ne oprim, să ne gândim la viitorul nostru. Noi nimic, nu întelegeam de ce nimeni nu se alătură…

Am mers așa preț de aproape 15-20 de minute pe bulevard când brusc la un moment mașinile au început să semnalizeze cu farurile, toata lumea a început să strige Victorie, iar blocurile toate au explodat de strigăte de bucurie.Se anunțase la televizor sau la radio nu mai țin exact unde, că dictatorul fugise cu elicopterul. Ca la o comandă, terminațiile nervoase ale epidermei noastre s-au emoționat la maxim iar brusc oceane de lacrimi au țâșnit din ochi. Era o stare extraordinară pe stradă, un sentiment de înfrățire unic, ne pupam și ne îmbrățișam cu oameni necunoscuți. Atunci a fost prima și ultima dată când am plâns de bucurie.

Intr-un final, după ora de colindat liberatatea, ne-am întors la unitate cu fețele îmbujorate arzând ca o văpăie.Televiziunea Română Liberă începuse deja să emită continue, iar imaginile revoluției în alb și negru invadau ecranul televizoului nostru mic. In dupa-amiaza respectivă i-am urmărit cu sufletul la gură la televizor pe Dinescu, Caramitru, Doina Cornea, Băcanu – dizidenții anti-comuniști de care auzisem în acel an pentru prima dată la radio precum și mulți alții de care auzeam pentru prima dată. Unul dintre ei mi-a atras atenția în mod special. Era actorul Victor Rebengiuc (acelasi om frumos care ne-a oferit scena de Teatrul Bulandra pentru grupul Marginalii si ulterior stagiunii de dans contemporan din 1998), care după ce citit cu patos tragic un text (daca imi aduc aminte bine), a cerut tuturor celor care susținuseră comunismul și care veneau acum la televizor să-și ceară scuze să-și sterga gura cu un sul de hârtie igienică pe care l-a așezat la masă. Gestul lui mi-a mers direct la inimă. Am sperat la fel ca și el și ca mulți alți tineri de vârsta noastră, că oamenii care slujiseră comunismul vor face pasul înapoi. Ne-am înșelat însă amarnic, istoria avea însă să fie diferită. N-au trecut câteva ore și în jurul orei 17.00 când tovarășul Iliescu a anunțat de la balconul Sălii Palatului formarea Guvernului Sălvării Naționale, gloanțele au început să șuiere în București. Am ieșit rapid afară în curtea unității și prima mea impresie a fost că se trăgea de bucurie. Wow ce gest frumos, mi-am zis în gând. Când m-am uitat mai bine, mi-a dat seama însă că gloanțele în loc să zboare în sus zburau la nivelul solului, mușcând din copaci și ziduri. Brusc colegii noștii din garnizoană care apărau unitatea (noi nu aveam arme în interiorul unității) s-au alăturat și ei focului de mitralieră. Incepuse războiul teroriștilor. Zgomotul era infernal pentru mine care culmea, deși eram în armată de peste un an, nu trăsesem yet nici un glonț. Am intrat brusc în cazarmă scuturat de o sumbra bănuiala. Revoluția corpurilor goale începuse însă drumul spre democrație avea să fie tare anevoios și plin de gropi și multă mizerie umană….

(fragmente dintr-o  viitoare carte de memorii)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s