cultura vie care moare

Anul 2016 a început în forță cu lucruri frumoase și mai puțin frumoase. După frumoasă Gala AFCN care a premiat managerii culturali și ONG-urile culturale (felicitări AFCN-ului care iată sub mandatul lui Irina Cios se transformă într-un partener activ) se pare că sectorul cultural intră ușor-ușor la reanimare.

Primul și poate cel mai important scandal a fost declanșarea războiului la București între Primarul interimar, Consiliul General și una din cele mai longevive instituții de cultură -ArCuB – care anul acesta iată aniversează 20 de ani de activitate. Puține persoane știu că în perioada 1996 – 1999 am derulat o serie de proiecte și programe la ArCuB din postura de consultant artistic printre cele mai importante fiind Centrul Inter/Național pentru Dans Contemporan (1997-1999), festivalul British Dance Edition (1998), festivalul Luna Bucureștilor și primele producții de dans contemporan finanțate cu bani publici de ArCuB realizate de Eduard Gabia, Valentina de Piante, Mihai Mihalcea etc. Cu toate problemele și imaginea mai puțin prietenoasă pe care ne-a arătat-o această instituție de-a lungul timpului, ArCuB-ul a realizat în 2015 trei realizări majore despre care din păcate s-a vorbit foarte puțin. Prima a constat în renovarea cu fonduri norvegiene a Hanului Gabroveni și deschiderea lui către circuitul cultural printr-un complex de activități inovatoare de rezidențe artistice, proiecte de recuperare a memoriei orașului, explorări urbane și proiecte participative (activități foarte diferite față de festivalurile în aer liber, revelionale și focurile de artificii cu care ne obișnuise ArCuB-ul în ultima perioadă). A doua a fost continuarea programului de finanțare a sectorului cultural prin programul Ești.București (care a reprezentat o gură de oxigen pentru o serie de proiecte frumoase) iar ce-a de-a treia și ce-a mai importantă poate a fost demararea proceselor privind realizarea unei strategii culturale pentru București și calificarea orașului în faza finală a competiției pentru desemnarea titlului de Capitală Europeană a Culturii 2021. Despre dosarul de candidatură București 2021, am scris chiar aici pe blog, la începutul colaborării mele cu ArCuB în cadrul echipei CURATORIUM.

Ales primar interimar al capitalei printr-un troc politic în Consiliul General, dl. Răzvan Sava (de profesie inginer) s-a decis brusc și inexplicabil să declanșeze războiul cu ArCuB-ul și implicit cu echipa București 2021, uitănd că în luna decembrie a facut parte din echipa care a susținut politic candidatura Bucureștiului la acest titlu. Nu vreau să aduc în discuție modul lamentabil în care acesta s-a prezentat la susținerea candidaturii când n-a fost în stare să încheie două fraze coerente despre susținerea pe care orașul și factorii politici o oferă candidaturii (deși vorbea în limba română). Mi s-a făcut sincer rușine și jenă de lipsa lui de pregătire (deși i se făcuse training înainte)… Suferind probabil de o amnezie puternică declanșată de tentația banilor și a clădirii renovate din Lipscani, având în spate și puterea politică a PNL-ului, se pare că a pornit la lupta de clasă cu echipa ArCuB și sectorul cultural pentru a pune mâna pe banii și clădirea renovată. Sub această luptă politică, iată că Bucureștiului nostru balcanic, intră cum altfel, în istoria absurdă a acestei competiții europene. Orice Primar cu scaun la cap nu și-ar sabota singur propria candidatură în acest moment esențial de finalizare a candidaturii. Insă suntem cum altfel, unici. Ce se va întâmpla însă cu orașul in-vizibil, cu munca a zeci de persoane și cu banii investiți în construcția dosarului ? Cine-și va asuma eșecul? Un lucur este sigur, Consiliul General va trebuie să voteze strategia culturală a Bucureștiului până în primavară, aceasta fiind o condiție obligatorie pentru faza a doua (lucru stipulat expres în recomandările juriului european). Insă cum se va face asta când războiul declanșat între PMB și ArCuB se pare că este unul de durată?

Acum 2 zile am fost la prezentarea publică a unui studiu realizat de echipa Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală privind consumul cultural în București (care poate fi accesat aici http://www.bucuresti2021.ro/wp-content/uploads/2016/01/25.11.15_Sinteza-studiu-de-consum-cultural-pentru-municipiul-Bucuresti.pdf). La finalul prezentării unde am aflat foarte multe lucruri intesante (printre care faptul că bucureștenii habar n-au  de patrimoniul imaterial) am încercat să aflu când se va finaliza strategia culturală a Capitalei și dacă în final documentul va fi asumat de Consiliul General și Primăria București. Mi s-a răspuns diplomatic că exista o colaborare la nivelul echipei cu Primăria pentru finalizarea procesului dar că probabil acesta este un prim-pas…. cum adică un prim-pas ? se lucrează la stategia de aproape un an și 8 luni, s-au investit bani și energie și suntem încă la stadiul de început? Am răspuns că mi se pare incalificabilă situația, la care o doamnă din direcția de Cultură a PMB mi-a răspuns că documentul va fi finalizat până în aprilie/mai și supus spre aprobare Consiliului General însă obviously, că nu poate garanta că va fi și votat și asumat de consilierii. Păi normal, vin alegerile locale și nu mai există timp și interes pentru cultură. Consilierii probabil  vor pune cultura sub preșul cu răpirea din Serai. Vorba cântecului, “numai tu hoțule (primar) o ai”. Un lucru este clar, nu voi vota cu PNL și Răzvan Sava care sincer, mi se pare o calamitate de om. Insă se pare că a prins gustul puterii și va candida la o primărie de sector, am văzut bannere mare cu el în oraș (plătite din banii noștrii).

La Timișoara, un alt oraș aflat pe lista scurtă pentru 2021, am aflat cu stupefacție dintr-un interviu recent online (http://www.tion.ro/de-ce-merita-timisoara-sa-primeasca-titlul-de-capitala-culturala-interviu-cu-simona-neumann/1613629) că “a existat o misiune de audit la primărie privind probleme pe sport și fotbal, unde s-a pus problema că nici finanțarea pe care a acordat-o primăria, în calitate membru de al asociației, nu ar fi legală”. Este vorba evident de finanțarea primită de Asociația Timișoara 2021 pentru pregătirea primei faza a candidaturii pentru 2015 pentru că pentru 2016 se pare că nu există încă bani, Asociația fiind obligată (conform aceluiași interviu acordat de Simona Neuman) să aplice “ca orice ONG din oraș în momentul în care se va lansa competiția de proiecteSimplu și fără comentarii. Altă primărie care a luat-o razna. Fraților, o capitală culturală europeană nu se poate face doar prin voluntariat…

Din păcate se pare că nici la Cluj-Napoca lucrurile nu stau foarte bine. Recent a izbucnit un alt scandal care sper să nu afecteze existența și viitorul Fabricii de Pensule, unul din puținele proiecte colective de artă contemporană din România. Un grup de artiști vizuali și galerii private au luat decizia pe ascuns și departe de ochii lumii (că deh suntem în RO), să înregistreze numele și logo-ul Fabricii de Pensule sub o nouă denumire. Așa a apărut Federației Galeriilor și Artiștilor din Fabrica de Pensule (FGAFP) care apără interesele tot Fabricii de Pensule. Sunt siderat de această veste. Cum adică? M-am întrebat cum este posibil ca un grup de oameni să fure pe furiș imaginea unei întreprinderi colective. Cum să obții o personalitate juridică pentru o nouă federație cu aproape același nume și aceleași obiective ? M-am tot întreb oare cum pot să doarmă cei “trei crai de la răsărit” care s-au dus pe șestache la OSIM să înregistreze numele și sigla de frica „dușmanilor”. Care dușmani ? Federația de Pensule (în formula inițiala) a fost poate cel mai puternic proiect colectiv de coagulare a artei contemporane din România indiferent de domeniu artistic, limbaje sau teme abordate. De la distanța, din București, am admirat cu toții puterea clujenilor de co-exista împreună indiferent că este vorba de artă vizuală, teatru, dans contemporan sau capoeira. Și acum avem două federații. In loc să creștem sectorul cultural mai bine să-l dinamităm…

Revenind la orașul meu adoptiv, nu pot să nu mentionez războiul declarat la începutul anului de managerul, actorul, regizorul, președintele, fost Ministru al Culturii și lider țărănist dl. Ion Caramitru (aka Pino), care recent într-o dezbatere publică legata de modificarea HG a afirmat că toți artiștii liber-profesioniști sunt de fapt ….niște șomeri. Chiar așa pe bune ? Prima bătălie a fost câștigată mult prea ușor de de Caramitru, noua echipă de la Ministerul Culturii renunțând pentru moment (poate mult prea ușor) la preconizata reformă.

In schimb vom avea o Platforma pentru Cultura Vie, un organisam consultativ la nivelul MC care va lucra la implementarea priorităților. Mi s-a părut foarte inspirată recuperarea conceptului lansat de Coaliția Sectorului Cultural Independent în 2012 de cultură vie (www.culturavie.ro) de către dl. Ministru Vlad Alexandrescu, care l-a folosit în extenso de 4 ori în speechul ținut la dezbaterea organizată de Inițiativa România. Sper însă să nu fie doar o mișcare de imagine și chiar să se întâmple ceva, pentru că de pe margine am senzația că încet-încet cultura vie moare…

Și că să închid într-o notă pozitivă-optimistă, ieri am fost la întâlnirea cu Consiliul AFCN din care fac parte o serie de personalități ale scenei culturale – Ada Solomon, Matei Martin, Răzvan Popovici, Miruna Runcan, oameni pe care-i apreciez foarte mult. La intalnire au participat si dl. Ministru Vlad Alexandresu si dl. Secretar de stat Mihai Ghyka din partea Ministerului Culturii. Mi s-a părut extrem de interesantă propunerea venită din partea MC de resetare a celui mai important și mai transparent fond de finantare a proiectelor culturale din Romania. Sper din toată inima ca AFCN-ul și Ministerul Culturii să modifice legea de organizare și funcționare pentru a moderniza această sistem de finantare unic în RO. Propunerile mele prezentate public în cadrul discuției au fost urmatoarele:
1) transformarea AFCN intr-un fond de finantare strict a sectorului cultural independent (propunere sustina si de dl. Ministru) ; in cazul in care se doreste totusi sprijinirea institutiilor publice de stat, Consiliul AFCN sa decida crearea unei domeniu dedicat la care aceste institutii publice sa concureze intre ele;
2) upgradarea sistemului de finantare conform secolului XXI cu accent pe inter-disciplinaritate, inovatie culturala, creatie contemporan si sustinerea educatiei/dezvoltarea publicului;
3) finantarea sa fie oferita pe baza de proiect anual (mic sau mijlociu) sau multi-anual (finantari mari);
4) crearea unui domeniu noi care sa sprijine mobilitate si creatie artistica dedicat artistilor (burse) precum si investia in formarea profesionala si dezvoltarea organizationala a sectorului cultural;
5) profesionalizarea corpului de evaluatori si o mai mare atentie acordata selectiei evaluatoriilor de catre Consiliul AFCN; cresterea onorariului oferit evaluatorilor pentru ca oameni cu expertiza si experienta profesionala sa fie interesati sa migreze din operatori culturali in evaluatori; de asemenea am propus ca evaluarea sa fie corelata cu monitorizarea si evaluarea rezultatelor proiectelor:
6) cresterea nivelului de finantare la cel putin 70.000 – 80.000 lei (dl. Vlad Alexandrescu a propus chiar cresterea la 100.000 lei/proiect);
7) modificarea tipurilor de cheltuieli eligibile conform noului cod fiscal care sa permita eligibiltatea contractului de munca cu durata determinata pentru managerii culturali & echipa proiectului si acoperirea taxelor ce trebuie platite de catre angajatori pentru personalul angajat
8) prioritatile de finantare pe care le-am propus au vizat sustinerea creatiei contemporane, educatia in cultura, dezvoltarea publicului si inovatia culturala.

Mă bucur că intâlnirea a avut loc și sper din toata inima ca intervenția mea și a celorlalți colegi să ofere noului Consiliu AFCN argumente pentru crearea unui cadru nou de finanțare mult mai flexibil și adaptat nevoilor sectorului cultural și artiștilor independenți. Indiferent de rezultatul discuțiilor, de un lucru sunt însă sunt sigur. Până ce sistemul de finanțare pentru proiecte și programe culturale din RO nu va fi reformat, eu nu voi mai iniția proiecte culturale și nu voi mai depune dosare de candidatura pentru finanțări nerambursabile la AFCN, ArCuB sau CNDB. Au trecut mai mult de de 10 ani de când m-am implicat în activități de advocacy la toate nivelele (singur sau prin Coaliția Sectorului Cultural Independent) însă situația a rămas neschimbată. Birocrația omoară sectorul cultural iar artiștii continuă să moară de foame și să emigreze. Din camera asta în care scriu eu  pare ca luminița de la capătul tunelului s-a stins demult. Sau mă însel ?

Advertisements

1989 | revolutia corpurilor

1989 | revoluția corpului

Finalul de an 1989 m-a prins la Sala Palatului unde lucram cu colegii mei la unul din acele multe spectacole omagiale, dedicate cu mare “dragoste” dictatorului Ceaușescu. Specialistul în plugușoare era chiar el, Sergiu Anghel, fostul meu profesor din liceul de coregrafie și actualul specialist în xenofobie și rasism de la UNATC. Pe vremea comunismului, erau la modă spectacolele gală, în special în ultimii ani ai regimului comunist, ofereau artiștilor-lingăi o serie de oportunități, bani și why not acces la plecări în străinătate. Este adevărat că nu prea aveai de ales, ori colaborai cu partidul comunist, ori ți se închidea orizontul. De exemplu tata, fost chiabur (părinții lui au avut o sondă de petrol în perioada interbelică) și forțat ulterior să devină muncitor la canalul Dunărea-Marea Neagră, a rezuzat să devină membru de partid și a rămas pentru toata viața în același post de simplu funcționar. Dacă vroiai însă să pleci în străinătate și să faci spectacole puteai să faci și mici compromisuri. Însă în ultimii ani, clar situația o luase razna, fiind organizate pe bandă rulantă 4-5 spectacole omagiale. Zilele de baza erau 26 ianuarie (ziua de naștere a dictatorului), 1 Mai, 23 August, 1 Decembrie si Plugusorul de 1 Ianuarie. La toate acestea spectacole de gala,  participa toata suflarea artistică din România, elevi de la liceele cu profil artistic, artiști-soldați, dansatori și balerini de la Operele Naționale și de la teatrele lirice. Dansam coregrafii stupide în care mimam sapătul ogoarelor, luam și dam cărămida din mînă și zburam ca ciocăriliele, alergând bezmetici pe stadion făcând cercuri și spirale. Privind lung în urmă, mă gândesc cum a fost posibil acest lucru ? Și m-am tot întrebat cum nimeni nu s-a aplecat inca spre arhive pentru a studia acest fenomem unic al dansului patriotic….

Revenind însă la subiect, la momentul respectiv eram spre finalul stagiului militar obligatoriu la București, unde dansam aproape timp de un an de zile dansuri foclorice, patriotice și militărești sub direcția Maestrului Ciocănăru, un bun profesionist specialist în foclorul românesc, care conducea secția de dans a Ansamblului Armatei. La finalul anului 1988 îngroziți ca toți tinerii de spectrul armatei, aranjesem cu ajutorul PCR-ului (a ce siti pile-cunoștiințe-relații) si a cătorva cartușe de Kent și sticle de Johny Walker, ca imediat după depunerea jurământului militar să fim transferați la București la Ansamblul Doina al Armatei, unde urma să dansam gratis. Era singura modalitate de a ne continua cariera artistică și de a nu ne distruge picioarele. Insă Ceaușescu ne-a adus la București mai repede decât sperasem. Nu știu cine avuse ideea să facă un spectacol cu sute de dansatori, așă că fuseserăm aduși înainte de termen la București pentru acel spectacol omagial de la Sala Palatului. Unii dintre noi fuseră repartizați la Ansamblul Doina (focalizat pe folclor), alții la Casa Centrală a Armatei, unde se făcea mai mult diverstisment. Și uite așa profitând de nebunia acelor vremuri revenisem la București.

Atmosfera în aer era țin minte tensionată. Zidul Berlinului căzuse, Radio Europa Liberă vorbea pe larg despre dizidența lui Doina Cornea și despre “scrisoarea celor șase” lideri comuniști împotriva lui Ceaușescu. Și a venit aceea zi de 17 decembrie. Eram așa cum spuneam la început la una din repetițiile inodore și incolore de Plugoșor cu Sergiu Anghel. Țin minte perfect momentul, eram rupți de somn și picoteam pe băncile din cabine. Tocmai făcusem o noapte albă de video, dacă nu mă înșel. Aveam un coleg, artist-soldat ca și noi, căruia îi era frică să doarmă singur în casă. Și pentru a nu fi singur acasă, ne invita regulat la el să ne uităm la televizor color la filme noi, traficate pe piata neagra. Pe vremea aceea cine avea video player și televizor color era boier. De obicei el făcea rost de casete video, noi luam ceva băutură și ne înființam pe la ora 22 la el acasă în Drumul Taberei. Atunci am văzut o serie de filme faine ca Visul unui cuib de cuci, , Flashdance, filme horror cu sânge multe și King-Kongi, multă muzică cu Michael, Whitney și Queen. In general noaptea se finaliza spre dimineatza cu un film porno, glumițe multe și foarte multă băutură….

Ziua respectivă începuse oarecum la fel. Insă puțin după ora prănzului, brusc s-a dat „Alarmă de exerciţiu”, pentru toate forţele aparţinând M.Ap.N., noi fiind trimiși de urgența în cazarma din Drumul Taberei de lângă Marele Stat Major al Forțelor Terestre, care era lângă cinema Favorit. Pîna am ajuns noi în unitatea noastră din Drumul Taberei, se dăduse deja indicativul „Radu cel Frumos”, adică „Alarma parţială de luptă”. Toți militarii ştiau că dacă alarma de luptă era inițiată unităţile militare trebuiau să se pregătească pentru respingerea unei agresiuni externe. Alarma de luptă mai însemna că toți soldații (inclusivi cei artiști ca noi) erau consemnați în cazărmi (nu se mai acordau nici o permisie), se distribuia muniție de război și toata armata era pusă în alertă pe picior de luptă. Ca rezultat al acestei alarme, noi am fost obligați să ne îmbrăcam în hainele militate de soldați și ne-am pierdut dreptul la mese. Fiind consemnați în cazarmă nu mai puteam să mergem să măncăm la popota Unității de Gardă din apropiere de Uzina Apaca unde eram arondați cei aproximativ 20 de soldați dansatori-actori-muzicieni. Imediat ce au dispărut gradații și CI-stul unității (era omul securității), am dat drumul la radio și am început să ascultam Radio Europa Liberă încârcând să întelegem ce se întâmpla. Mai ascultasem acest post interzis cu tata când mergeam acasă la Sacele în permisii. Trageam perdelele, făceam întuneric și ascultam împreună, în special actualitatea Românească, în special dupa Revolta de la Brașov din 1987. In noaptea acea însă aveam să aflăm că la Timisoara începuse Revoluția și oamenii începuseră să moară. Alarma de luptă “Radu cel Frumos” se dăduse pentru oprirea revoluției din Timișoara și nu pentru a stopa agresiunea unui alt stat vecin. Zilele care au urmat erau din ce în ce mai apăsătoare, repetițiile se întrerupseră total, tensiunea creștea iar noi grupul de soldați scrașneam din dinți noaptea în special, când ascultam știrile de la radio Europa Liberă împreuna cu plutonierul nostru care răspundea de plutonul de soldați. Aveam și un televizor portabil în camera la care urmăream știrile alarmante. Pe 21 decembrie dimineața am fost anunțati să venim cu toții să urmărim la televizor marele miting de sprijin la Partidului Comunist Româan organizat cu scopul înfierării evenimentelor de la Timişoara. Țin minte că ne-am dus cu scârbă la televizor, ne era silă de ce se întâmpla în Banatul românesc și vroiam și noi să facem ceva. Era o mare imensă de oameni în Piața Palatului, condusă de oamenii partidului și securității, iar Ceaușescu de la balcon încerca să oprească mânia oamenilor oferind creșterea pensiilor, ajutorului social și a salariilor cu 100 de lei. La un moment apare un vuiet de strigăte care începe să crească și oameni încep să fugă. Ceaușescu încearcă să liniștească oamenii, însa miile de corpuri o iau razna. Apare mira și emisiunea se întrerupe brusc, nemaifiind reluată ulterior. Ne ridicăm cu toții și ne întrebăm ce se întămplă…Atmosfera devine brusc încărcată. Seara tărziu deschidem din nou radioul și aflăm că în Piața Universității s-a ridicat o baricadă. Revoluția începuse și la București iar oamenii începeau să protesteze. Toata noaptea respectivă n-am prea putut dormi. La un moment, la miezul nopții am auzit zgomotul motoarelor tancurilor care plecau spre Universitate. Noi soldații eram cu toții la un pas de ieși de a ieși în stradă. Dacă nu aș fi fost în armată, cu siguranța aș fi ieșit în noaptea respectivă pe stradă. Insă nu aveam cum să trecem de patrulele care ne apărau unitatea și care aveau muniție de luptă. Tensiunea creștea cu fiecare ora în corpurile noastre. Dimineața simțeam cu toții nevoia a protesta cumva. Ne-am rugat toată dimineța de plutonierul nostru să ne dea drumul să mergem să mîncâm ceva, trecuseră deja 5 zile de când nu mai mâncasem o mâncare caldă, ne hrănisem tot timpul cu niște sandvișuri aduse de colegii nostrii civili și cu ceva fructe rătăcite prin dulapurile noastre. Era singura soluție să ieșim din casă. Pe lângă ferestra unității noastre treceau mici grupuri de oameni care se îndreptau spre Universitate. La televizor erau știri care anunțau că coloane de muncitori se îndreptau sper Sala Palatului și Universitate pentru a sprijin pe dictatorul Ceaușescu. Erau of course minciuni sfruntate, oamenii aflaseră deja de spargerea baricadei de la Universitate și de lupta care se dusese pe Bdul Magheru, chiar dăcă dimineață pompierii spălaseră caldaramul. Pe la ora 11,30 am căpătat în final permisiunea să ieșim din unitate pentru a mâncă, ne-am schimbat uniformele militare cu hainele civile, asta în timp plutonierul nostru în a cărui sarcina eram, ne-a rugat să nu facem nimic. Riscam cu toții pușcăria. Eram cu toții surescitați iar unii dintre noi vroiam să protestăm. Dupa 100 de metri ne-am despărțit, colegii noștrii din București au plecat la casele lor să-ți vadă familiile și iubitele. Noi am rămăs un grup mic de apropare 7-8 persoane și ne-am urcat într-un autoboz. Cineva dintre noi (sincer nu-mi aduc aminte cine), brusc, a început să cânte Deșteaptă-te Române, imnul Revoluției, moment în care am început să cânt și eu in timp ce mă uitam la oamenii din autobuz. Speram ca toții să se alăture însa nu era deloc așa. Unii se uitau speriați la noi, alții întoarceau privirile pe geam și încercau să ne ignore…. Dupa o stație ne-am dat jos, căpătasem deja curaj și am luat-o pe Bdul. Iuliu Maniu, pe lângă Apaca, cântând cu degetele în V de la Victorie. Unii trecători cu care ne întâlneam ne rugau să ne oprim, să ne gândim la viitorul nostru. Noi nimic, nu întelegeam de ce nimeni nu se alătură…

Am mers așa preț de aproape 15-20 de minute pe bulevard când brusc la un moment mașinile au început să semnalizeze cu farurile, toata lumea a început să strige Victorie, iar blocurile toate au explodat de strigăte de bucurie.Se anunțase la televizor sau la radio nu mai țin exact unde, că dictatorul fugise cu elicopterul. Ca la o comandă, terminațiile nervoase ale epidermei noastre s-au emoționat la maxim iar brusc oceane de lacrimi au țâșnit din ochi. Era o stare extraordinară pe stradă, un sentiment de înfrățire unic, ne pupam și ne îmbrățișam cu oameni necunoscuți. Atunci a fost prima și ultima dată când am plâns de bucurie.

Intr-un final, după ora de colindat liberatatea, ne-am întors la unitate cu fețele îmbujorate arzând ca o văpăie.Televiziunea Română Liberă începuse deja să emită continue, iar imaginile revoluției în alb și negru invadau ecranul televizoului nostru mic. In dupa-amiaza respectivă i-am urmărit cu sufletul la gură la televizor pe Dinescu, Caramitru, Doina Cornea, Băcanu – dizidenții anti-comuniști de care auzisem în acel an pentru prima dată la radio precum și mulți alții de care auzeam pentru prima dată. Unul dintre ei mi-a atras atenția în mod special. Era actorul Victor Rebengiuc (cu care cu drag m-am reîntălnit de mai multe ori ulterior cu ocazia stagiunea de dans de la Teatrul Bulandra din 1999), care după ce citit cu patos tragic o poezie de Eminescu, a cerut tuturor celor care susținuseră comunismul și care veneau acum la televizor să-și ceară scuze să-și sterga gura cu un sul de hârtie igienică pe care l-a așezat la masă. Gestul lui mi-a mers direct la inimă. Am sperat la fel ca și el și ca mulți alți tineri de vârsta noastră, că oamenii care slujiseră comunismul vor face pasul înapoi. Ne-am înșelat însă amarnic, istoria avea însă să fie diferită. N-au trecut câteva ore și în jurul orei 17.00 când tovarășul Iliescu a anunțat de la balconul Sălii Palatului formarea Guvernului Sălvării Naționale, gloanțele au început să șuiere în București. Am ieșit rapid afară în curtea unității și prima mea impresie a fost că se trăgea de bucurie. Wow ce gest frumos, mi-am zis în gând. Când m-am uitat mai bine, mi-a dat seama însă că gloanțele în loc să zboare în sus zburau la nivelul solului, mușcând din copaci și ziduri. Brusc colegii noștii din garnizoană care apărau unitatea (noi nu aveam arme în interiorul unității) s-au alăturat și ei focului de mitralieră. Incepuse războiul teroriștilor. Zgomotul era infernal pentru mine care culmea, deși eram în armată de peste un an, nu trăsesem yet nici un glonț. Am intrat brusc în cazarmă scuturat de o sumbra bănuiala. Revoluția corpurilor goale începuse însă drumul spre democrație avea să fie tare anevoios și plin de gropi și multă mizerie umană….