1 martie

 DSC_0218_9056.JPG

La începutul primăverii din 2001 lucram din plin la finalizarea primei ediții a festivalului internațional de dans BucurESTI.VEST, organizat de Fundația Proiect DCM (care acum se numește Fundația Gabriela Tudor), evenimentul care a adus recunoștere europeană dansului românesc și care a creat premisele apariției Centrului Național al Dansului. Am demarat acest proiect drag împreună cu Gabriela până cand ea a plecat la Programul Cultural Elvețian. In cadrul unui parteneriat media cu revista Observatorul Cultural (care se lansase atunci recent pe piața literară) și Ioan Bogdan Lefter (care era pe atunci redactor-șef), au apărut atunci la începutul anilor 2000 o serie de interviuri, articole și cronici despre primul festival internațional de dans din București și despre începuturile dansului contemporan. Recent Observatorul Cultural și-a aniversat cei 16 ani de activitate așă că m-am decis să scot la lumină căteva articole și interviuri publicate de echipa redacțională de atunci despre începuturile dansului pe care le-am găsit în arhiva mea de presă. Primul material este un interviu luat de Svetlana Cârstean în aprilie 2001 despre începuturile mele ca manager, relația artist versus manager cultural și despre fractura între generații.

Calde mulțumiri peste timp Svetlanei (cu care am colaborat excelent recent în cadrul Curatoriumului Bucuresti 2021) și redacției Observatorului Cultural pentru sprijinul constant acordat de-a lungul timpului dansului contemporan și artelor performative. Și pentru că azi e 1 martie tuturor vă urez tuturor La Mulți Ani și o primăvară frumoasă !

*  *  *  *  *

„Managerul trebuie sa ramina manager si artistul artist“

interviu cu Cosmin MANOLESCU 

realizat de Svetlana CARSTEAN și publicat în revista Observatorul Cultural nr. 62/2001.

Ati avut modele printre profesorii dumneavoastra?
Nu as putea spune ca am avut un model sau un idol. Probabil pentru ca, la vremea cind eram in liceu si aveam nevoie intr-adevar de un mentor, relatia cu strainatatea era blocata efectiv, iar profesorii erau mai toti specializati pe balet clasic. Pentru mine, baletul clasic nu a reprezentat o directie pe care sa-mi doresc sa continuu.

O forma de exprimare a libertatii

Cum era privit dansul contemporan inainte de 1989?
Dansul modern si contemporan erau, la vremea aceea, refuzate de catre cenzura. In afara acelor spectacole oficiale, organizate in semn de omagiu, nu era acceptat nimic altceva. Asta se intimpla pentru ca dansul contemporan este, in general, o forma de exprimare a libertatii. Era un „pericol“ sa dansezi cu spatele, sau sa dansezi gol pe scena, intr-un cuvint sa te exprimi liber.

Asta inseamna ca baletul clasic era mai putin „periculos“ si, in consecinta, mai usor de tinut sub control?
Da, in baletul clasic povestea era simpla, eventual de dragoste intre un print si o printesa sau intre o lebada si un print. In toate acestea nu era, deci, nimic „subversiv“. Erau doar povesti romantice, frumoase si care nu ridicau nici o problema.

Cind v-ati dat seama ca este momentul sa realizati ceva de unul singur in dansul contemporam?
Practic, in 1993 am infiintat, alaturi de alti trei colegi, Mihai Mihalcea, Irina Costea si Florin Fieroiu, prima companie de dans independenta, „Marginalii“. Am considerat ca, la vremea respectiva, ne aflam, cumva, in afara contextului coregrafic romanesc, ne simteam marginalizati si, pornind de la acest fapt, am ales numele „Marginalii“ pentru compania noastra. Am lucrat in aceasta formula timp de trei ani, pina in 1995. In 1995, drumurile noastre s-au despartit. Am parasit compania si am decis sa-mi continuu activitatea individual.

Care a fost motivul despartirii de „Marginalii“?
Au fost mai multe probleme. In primul rind, eram o companie formata din trei
coregrafi, fiecare cu opiniile lui despre dans. Era destul de greu sa functionam impreuna din acest punct de vedere. In timp, s-a dovedit ca fiecare avea conceptia lui artistica diferita de a celorlalti.

Si entuziasmul initial s-a pierdut?
Nu, nu s-a pierdut. Aveam de ales, atunci, intre a sta in tara si a face ceva – ceva care sa schimbe putin situatia dificila a dansului din acea vreme – sau a pleca in strainatate. Eram intr-un moment de cumpana. Am ales, pina la urma, sa ramin aici. Am facut un master de management cultural, pentru a vedea cum pot sa gasesc niste solutii.

La noi e un teren salbatic, unde nu se tine cont de nici o lege

Se vad altfel lucrurile la terminarea unui asemenea master?
Bineinteles ca perspectiva se schimba. Parerea mea este ca managerul ar trebui sa ramina manager si artisul sa ramina artist. Ideal ar fi ca orice artist sa aiba managerul sau, care sa se ocupe de partea administrativa a unui proiect artistic. In momentul in care artistul isi asuma si problemele administrative, activitatea artistica propriu-zisa este afectata in mod evident. Facind manageriat, te lovesti de cu totul alte lucruri, esti obligat sa te misti intr-o lume a banilor pe care trebuie sa stii cum sa-i administrezi. Practic, managerul este un mediator intre artist si public. El trebuie sa gaseasca formula cea mai buna prin care artistul sa ajunga la public si invers. E adevarat, ceea ce am invatat in cadrul masterului se poate aplica intr-o masura foarte mica in Romania. Exista diferente majore de sistem si de conceptie manageriala intre tarile occidentale si ce se intimpla la noi. Aici e un teren salbatic, unde nu se tine cont de nici o lege, ci, mai degraba, de conjunctura si de realatiile personale.

Inteleg ca este vorba de masterul organizat de Corina Suteu.
Da, era prima editie a programului Ecumest, o structura specializata in cadrul masterului international Ecume, cu sediul la Dijon. Am fost selectionat in prima promotie si am terminat in 1996. Acolo am inteles cu adevarat ce inseamna un proiect, am avut parte si de experiente importante, care mi-au marcat proiectele urmatoare. Am beneficiat de un stagiu, timp de o luna de zile, in Anglia, in cadrul caruia m-am familiarizat cu sistemul de manageriat britanic. Fundatia pe care o conduc acum, ca dinamica si ca tip de activitate, se apropie mult de modelul britanic, in ciuda faptului ca sistemul juridic de la noi este foarte diferit de cel din Anglia. De altfel, si schimburile culturale cu Marea Britanie au fost foarte importante. In 1998, am reusit, impreuna cu British Council, sa organizam Festivalul de Dans Britanic.

Ati cunoscut, in strainatate, si artisti care erau si manageri in acelasi timp?
Nu, pentru ca acolo lucrurile sint clare; orice coregraf cunoscut are un administrator de companie, fiecare centru coregrafic are un director administrativ. Nu esti obligat sa te ocupi si de partea artistica si de cea administrativa. Bineinteles ca mi-ar face placere sa fiu doar director artistic si sa am un coleg care sa se ocupe de administrarea banilor, de relatiile cu partenerii, cu sponsorii…

Rezulta din asta ca ati dansat mai putin in ultima vreme?
In ’97, de exemplu, nu am facut absolut nimic in plan artistic. A fost un an de pregatire, am creat fundatia Proiect DCM, am organizat niste evenimente, am lansat un centru international de dans contemporan in colaborare cu ArCuB, am avut o serie de ateliere, am invitat artisti straini. Am realizat prima Platforma a dansului contemporan romanesc. A fost un an dificil si nu mi-am putut permite sa dansez. Dar a fost o decizie personala. Mi-am spus: anul acesta nu fac nimic, ma retrag si ma dedic intru totul acestei fundatii, pentru a crea o infrastructura si a schimba in sfirsit ceva.

Atunci cind v-ati hotarit sa infiintati fundatia, in ianuarie 1997, care au fost reactiile? Cine v-a fost alaturi?
ArCuB-ul a fost unul dintre partenerii constanti, am co-produs piese, am co-produs festivalul de dans contemporan portughez din 1997. Am gasit intotdeauna la ei o poarta deschisa, dar sa stiti ca e cam singura institutie cu adevarat disponibila in acest sens. E adevarat, au existat si alte parteneriate punctuale, pe proiecte. Dar nu am avut parte de nici unul care sa permita dezvoltarea unor proiecte pe termen mediu si lung. Am avut un proiect cu o finantare de la Fundatia Soros, in 1998, se numea Dans Acces si avea doua componente: una care viza persoanele cu handicap locomotor – a venit un coregraf din Austria care a facut un atelier (a fost o experienta umana, dar si profesionala extraordinara) – si cealalta, care a avut in vedere mai multe licee din Bucuresti si 45 de tineri. Efectele acestui proiect au fost remarcabile, insa din lipsa de fonduri nu am putut continua proiectul. Era una din directiile importante de actiune ale fundatiei. Incercam astfel sa formam un public pentru spectacolele de dans contemporan. E important faptul ca am reusit sa supravietuim intr-un context economic dificil. Trebuie, in acest sens, sa multumesc organizatiilor internationale, in special fundatiei Pro Helvetia, care sprijina dansul contemporan din Romania intr-o masura mult mai mare decit statul roman si administratia publica. Marea problema, insa, va fi cum vom reusi sa supravietuim dupa ce sprijinul financiar oferit de acestea va lua sfirsit, la un moment dat. Cred ca actualii guvernanti ar trebui sa se gindeasca la faptul ca nu te poti baza pe o fundatie Soros care sa sprijine activitatile culturale timp de o suta de ani. Statul roman ar trebui sa creeze cadrul legal pentru ca organizatiile culturale neguvernamentale sa poata functiona asa cum trebuie. Noi ii platim statului nenumarate impozite, in contextul in care statul nu ne da nimic in schimb.

BucurESTi.VEST va constitui o oferta buna pentru a iesi din griul orasului

E o premiera festivalul pe care il organizati?
Eu cred ca este o premiera pentru Bucuresti si pentru Romania. Mai exista un festival de dans la Iasi, de o amploare mult mai mica insa. Festivalul BucurESTi.VEST are in primul rind o dimensiune europeana, sint sase-sapte tari participante cu spectacole in festival. Companiile si artistii care vor fi prezenti constituie puncte de referinta in dansul contemporan. Intr-un fel, acest festival este o premiera si pe plan international, pentru ca o sectiune importanta este dedicata schimbului cultural dintre Est si Vest. Vor veni la Bucuresti si dansatori din tarile vecine, Bulgaria, Rusia, Polonia, Ungaria, Macedonia, Estonia, care vor lucra cu artistii romani si cu alti citiva artisti din Marea Britanie, Portugalia, Franta, Austria. Exista citeva spectacole care sint realizate, in colaborare, de artisti din Romania si din strainatate: Proud to Be Here, realizat anul trecut, la care participa si coregrafi din Elvetia, spectacolul Human Zoo, facut de mine impreuna cu o coregrafa din Marea Britanie, sau spectacolul Ring, realizat de coregraful Felix Ruckert din Germania cu un grup de dansatori si actori romani, bazat pe interactivitatea dintre public si interpreti. Ar mai fi atelierul pentru neprofesionisti condus de Compania Christine Bastin si cel pentru profesionisti – care practic vor deschide festivalul si-si vor desfasura activitatea timp de unsprezece zile. Toate atelierele vor avea loc la Centrul MAD, unul dintre partenerii festivalului, singurul loc unde exista spatii propriu-zise dedicate exclusiv dansului contemporan. La atelierul de neprofesionisti s-au inscris deja peste cincisprezece persoane, care vor lucra timp de o saptamina pe tema duetului. Rezultatul atelierului va fi prezentat in spectacolul de pe 13 mai, realizat de Christine Bastin. Va exista si o sectiune dedicata strict dansului romanesc. Vor fi prezenti mai multi coregrafi tineri cu cele mai recente creatii ale lor, care vor fi vazute de diversi programatori straini.

E interesant ca festivalul este conceput pe mai multe niveluri si nu include doar spectacole.
E important ca, pe linga difuzare, sa incerci sa desfasori si o activitate de formare. Avem si o sectiune de filme artistice, de scurtmetraj; ele aduc in prim-plan coregrafi care lucreaza direct cu regizorii. Pe 21 mai vom prezenta o selectie care reuneste cele mai bune coregrafii de film realizate anul trecut si premiate in cadrul unui festival international de la Monaco. Cred ca, in general, BucurESTi.VEST va constitui o oferta buna pentru a iesi din griul orasului. Caci, practic, festivalul, asa cum este el conceput, va incerca sa scoata cumva orasul dintr-un gri care e din ce in ce mai apasator. Orasul are nevoie de culoare, de miscare.

Ce public vizati?
Este publicul care vine de obicei la evenimentele culturale. Un public destul de amestecat, cu virste incepind de la 15 ani si depasind 50. Sper ca sala sa fie incapatoare. Spectacolele de dans sint in general bine primite. Recomand festivalul nu de pe pozitia organizatorului, ci de pe cea a spectatorului care a vizionat spectacolele.

De ce credeti ca spectacolele de dans au o priza atit de mare la public? Au fost citeva spectacole toamna trecuta la care salile au fost neincapatoare.
Exista un astfel de interes pentru dans probabil pentru ca e o arta care se adreseaza direct, nu are nevoie de nici o mediere. E o arta noua, deschisa, cu multe nazdravanii si libertati asumate. Am intilnit de multe ori ideea ca dansul e o arta elitista, care se adreseaza unui public cunoscator. Dar nu cred in asta. De exemplu, atunci cind am lucrat cu persoanele cu handicap, am cunoscut un tinar care nu vazuse in viata lui un spectacol de dans contemporan (traieste in Jilava intr-o comunitate destul de pestrita), dar s-a indragostit efectiv de dans. Pe de alta parte, poate ca exista o saturatie in raport cu spectacolele clasice, facute de fiecare data dupa acelasi sablon.

Nu exista comunicare intre generatii

Care e relatia pe care o aveti in cadrul Fundatiei Proiect DCM cu artistii din alte generatii?
Atunci cind am facut, in 1990, Platforma dansului contemporan romanesc, am invitat coregrafi de toate virstele. A fost bine, dar a fost si rau in acelasi timp. A fost bine pentru ca am reusit sa aratam ca exista o unitate, altfel destul de zdruncinata, am atras atentia asupra dansului contemporan. In ceea ce ma priveste, am incercat sa colaborez intotdeauna cu dansatori din alte generatii. Pentru JOKER DANS RO, am lansat tuturor companiilor din tara invitatia de a ne trimite propuneri pentru aceasta sectiune. Exista o neincredere, insa. Am fost acuzati ca noi, generatia tinara, nu facem nimic, ca asteptam sa ne dea altii. Am fost acuzati, in acelasi timp, cind am lucrat la un proiect cu un coregraf francez, ca tradam tara. Proiectul consta in faptul ca o luna pe an lucram cu acel coregraf, in vederea unui spectacol, in strainatate. Am avut atunci o experienta artistica uimitoare, am dansat pe cele mai importante scene din Franta. Ni s-a reprosat atunci ca nu lucram cu companiile din tara. Pe de alta parte, am incercat la un moment dat sa pun bazele unei Uniuni a Coregrafilor. Imi propusesem sa adun acolo mai multe personalitati din coregrafia romaneasca, gasisem si un nume pentru aceasta uniune: UNDAR (Uniunea Nationala a Dansului din Romania). Asa ceva nu exista la noi, nu sintem reprezentati la nici un nivel, nu exista un timbru coregrafic, nu ne apara nimeni drepturile. Nu exista un sistem de asigurari sociale care sa protejeze artistul coregraf, tinind cont de faptul ca viata profesionala a celui care danseaza este destul de scurta. Nu s-a ales nimic, din proiectul meu cu Uniunea. M-am lovit de tot felul de orgolii si interese personale, peste care nu s-a putut trece. Este dificil sa pui generatia tinara la un loc cu cea virstnica, sa-i faci sa inteleaga, deopotriva, ca, indiferent de conceptiile si directiile artistice, trebuie sa existe un punct unde sa se intilneasca. Adevarul e ca nu exista comunicare intre generatii.

Advertisements