“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Gabi a fost printe altele și o mare iubitoare de film. Chiar a lucrat pe vremea când lucra la ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) la producția unui film “Tinerețe fără Bătrânețe” realizat de o regizoare sârbă de origine română în care juca și Dan Puric.  Din momentul în care a preluat conducerea Fundaței Pro-Helvetia la București, a susținut financiar o serie de proiecte de film precum și prima ediție a festivalului TIFF din Cluj-Napoca. A sprijinit în mod constant participarea criticilor de film și regizorilor români la diferite festivaluri de film din Elveția precum și tineri artiști/director de festivaluri de film la început de drum. S-a bucurat însă și de o prietenie adevărată și de lungă durată cu criticul de film Alex Leo Serban. Impreună au organizat chiar un festival de film elvețian în primi ani de activiate a Fundației Pro Helvetia din București. La plecarea bruscă Gabrielei știu că Leo a suferit mult în tăcere. Pentru ca Gabi și-a petrecut ultimele luni de viață la Paris și Leo plecase la Buenos Aires, n-au apucat să-și ia rămas bun fizic . Știu însă ca Leo i-a dedicat o conferință despre film, pe care el a ținut-o în ianuarie 2009 la Teatrul Național București. La un an de zile de plecarea Gabrielei, Leo s-a hotărât să plece și după ea, nu înainte însă de a-mi trimite pe email textul conferinței. Imi place să mi-i imaginez pe amândoi, stând pe un nor și discutând despre Lar Von Trier sau despre filmul românesc. M-am decis să fac public acest text de ziua Gabrielei, ca un semn de mare prețuire pentru Gabi și Leo. Mi-e dor de ei, de zâmbetul și eleganța lor, de creativitatea și spiritul lor ludic..

alex leo serban, mihai chirilov, cosmin costinas si vlad la un restaurant marocan.jpg(cu Alex Leo Serban și Mihai Chirilov la un restaurant marocan din Centrul Vechi)

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Selecţiuni din conferinţa susţinută de Alex. Leo Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti, 18 ianuarie 2009 

Daţi-mi voie să dedic această conferinţă unui prieten care a plecat de curînd dintre noi. Este vorba despre Gabriela Tudor. Ea a fost una dintre cei care au pus, de fapt, bazele managementului cultural în România. Ar fi trebuit să fie aici, printre noi, în această dimineaţă…(…)

Întrebarea asta – de ce vedem filme – pare simplă. Ea a constituit titlul cărţii mele care a apărut acum doi ani – sau trei -, la Polirom (nici nu mai ştiu). Iar titlul acestei conferinţe este “Şi totuşi, de ce vedem filme?” Ideea este că, în 500 şi ceva de pagini, n-am putut să epuizez această întrebare. Este o întrebare la care am ajuns să dau multe răspunsuri în funcţie de momentul şi de dispoziţia în care sînt dar, cum spuneam, mi s-a părut foarte interesant să văd ce au de spus ceilalţi despre această întrebare care se ramifică în tot atîtea răspunsuri posibile. Pe blogul domnului Tolontan, de pildă, am găsit comentariul unui user care spunea, pur şi simplu: “De plictiseală, domnule.” Altcineva mi-a administrat, să zicem aşa, pe site-ul ziarului “Ziua”, obiecția serioasă “Aţi omis esenţa problemei: manipularea subconştientului. De ce? ” Nu am înţeles dacă întrebarea era “de ce este manipulat subconştientul?” (la care nu pot să răspund decît “de ce nu?”), sau de ce am omis esenţa problemei – pentru care mă fac întrutotul vinovat. În fine, a mai fost un răspuns care mi s-a părut foarte aproape de adevăr şi care mi-a plăcut foarte mult, venit de la o domnişoară sau doamnă care spunea (pe blogul lui Bucurenci): Pentru că vreau să-mi ofer două ore de altă realitate…

Şi dacă cei mai mulţi dintre noi ne gîndim în aceşti termeni la film? Este ceva care ne oferă timp de două ore (în ultima vreme ceva mai mult, de unde se vede că scenariştii şi producătorii de la Hollywood nu mai pot să povestească în două ore o poveste) sau noi, în două ore, ne oferim o fereastră, o lucarnă spre altceva.

O să vă arăt acum – şi sper să reuşesc pentru că eu şi tehnica sîntem două lumi paralele – o imagine pe care probabil aţi văzut-o cu toţii în ultimele zile. Este imaginea acelui avion al Companiei US Airways, dacă nu mă înşel, care a amerizat în rîul Hudson din Manhattan. Mie mi se pare că, dacă nu am şti ce este, dacă nu am cunoaşte contextul acestei imagini, am putea jura că este eventual o reclamă dar, în orice caz, un cadru dintr-un film făcut la Hollywood, un film-catastrofă. Ceea ce este extraordinar e că toţi pasagerii sînt înşiraţi de-o parte şi de alta pe aripile acestui avion. Asta este o imagine pe care o ştim din realitate. Este ce s-a arătat la ştiri şamd. Dar nu este cinema, evident. Nu doar pentru că este o imagine fixă, ci pentru că, pentru ca ea să devină cinema, trebuie ceva mai mult. Ar fi fost probabil o imagine ideală dacă în spate, în planul îndepărtat s-ar fi văzut silueta New Yorkului. Ei bine, în faţa unei asemenea imagini lumea spune îndeobşte: “Da, viaţa bate filmul.” Cu toţii sîntem de acord că este poate unul dintre enunţurile cele mai folosite în ultima vreme pentru a descrie cumva relaţia pe care o avem cu cinemaul. Viaţa bate filmul. Dar ceea ce poate nu este aparent în acest enunț este că el este, de fapt, o concluzie. Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii, dacă nu chiar a bătut viaţa. Altfel, această comparaţie nu are sens.

Ei bine, într-adevăr, o perioadă foarte lungă (mai precis pînă la apariţia televiziunii), filmul a fost fie echivalentul vieţii, fie o formă de viaţă – n-aş zice idealizată, dar în orice caz idealizată într-un sens foarte formal. În sensul în care este vorba despre viaţă stilizată, în aşa fel încît să ne rămînă în memorie.

Practic, ce căutăm într-un film? Unul dintre răspunsuri l-am dat deja. Căutăm această viaţă într-o formă cît mai aproape de perfecţiune, care să ne intereseze, să ne capteze, să ne captureze timp de – să zicem – două ore. Şi sînt nenumărate posibilităţi de a face acest lucru. Este vorba în primul rînd de evadare, evadarea într-o realitate sau într-o para-realitate, este vorba de aventură (toată lumea adoră filmele de aventuri), este vorba de seducţie, este vorba – în orice caz – de emoţie şi este vorba, cu siguranţă, de hipnoză. Această combinaţie de lucruri pe care le căutăm într-un film ţine de multe, multe alte lucruri pe care le vom vedea pe parcursul acestei conferinţe.

Dar aş spune un lucru: dacă vorbim de film ca imagine în mişcare, există un obiect cinematografic care a fost în cinema încă de la, să zicem, inaugurarea cinematografului. Şi vorbim, practic, despre o posibilă, n-aş spune neapărat comparaţie, mai curînd un paralelism între revoluţia industrială (al cărei produs este şi filmul) şi acest obiect la care vreau să mă refer şi care este trenul – mai bine zis, locomotiva.

Există nenumărate imagini de locomotivă în istoria cinematografului (nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să facă un inventar al tuturor locomotivelor sau trenurilor din istoria cinematografului!), în orice caz există nu numai imaginea unei locomotive dar, pentru a sugera mişcarea sau drumul, este folosită de foarte multe ori imaginea roţilor de locomotivă care se învîrt foarte repede. În momentul acela ştim foarte bine că este vorba de o deplasare între spaţii destul de mari. Bun, o să mă întrebaţi, de ce nu se foloseşte imaginea unei maşini, pentru că maşina deja exista atunci cînd s-a inventat cinematograful, în 1895? E adevărat că avionul încă nu apăruse, dar eu aş spune că un tren sau, mai precis, o locomotivă este o imagine mult mai, să zic aşa, iconică. Este, într-adevăr, spectaculoasă din toate punctele de vedere – ne imaginăm că există aburi, există fum, există tot acel angrenaj de roţi şamd, pe cînd un avion în zbor aproape că nu-ţi dai seama că zboară. El este imobil pe un ecran. Faptul că există această recurenţă a imaginii de locomotivă are mai multe explicaţii. Una dintre ele este exact aceasta – de a da impresia de mişcare, de drum -, dar există şi o întreagă anecdotică în jurul apariţiei locomotivelor în filme. Despre una dintre ele eu am crezut multă vreme că e apocrifă, dar nu este absolut deloc, am întîlnit-o recent într-un volum de eseuri al lui Le Clézio, proaspătul nobelizat, un volum despre cinema în care povestea că o mătuşă sau stră-mătuşă de-a lui era de faţă în momentul în care pe ecranul unui cinematograf parizian lumea a văzut venind o locomotivă şi toţi au sărit din scaun speriaţi. Ceea ce e stupefiant astăzi e că cineva, la momentul respectiv, putea să-şi imagineze că un obiect bidimensional alb-negru era chiar o realitate care năvăleşte peste tine! Astăzi nu mai avem această inocență – asta este absolut cert -, dar la vremea respectivă, pentru că  era ceva cu totul nou, cu totul spectaculos, venirea unei locomotive către public a provocat această reacţie care, cum spuneam, e absolut reală.

Locomotivele şi trenurile în general apar într-un mod aproape maniacal la unul dintre regizorii mei preferaţi, şi anume la Hitchcock. Dar eu am ales mai degrabă o altă imagine, sper s-o găsesc, este alergarea prin Muzeul Luvru din “Bande a part” al lui Jean-Luc Godard. Imaginea este binecunoscută, este una dintre imaginile emblematice ale cinematografului, nu numai ale cinematografului lui Jean-Luc Godard, care pe mine mă fascinează – dincolo de prospeţimea indiscutabilă pe care-a avut-o la începutul anilor ’60 cînd a fost făcut filmul. Este, de fapt, un fel de istorie a cinematografului, comprimată şi adusă la zi astăzi, cînd senzaţia mea e nu numai că cinematograful a ajuns un imens muzeu, dar că lipsa noastră de disponibilitate, de timp, de tot ce vreţi ne fac să trecem pur şi simplu în fugă prin faţa multor filme. La modul teoretic, spuneam, există oricînd această posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost făcute în cinema de la începuturi, de la fraţii Lumiere (1895) pînă alaltăieri, pînă ieri. Cîţi dintre noi, însă, mai avem timp şi, cum spuneam, dispoziţie să vedem toate aceste opere? Deci, practic, ceea ce ar fi trebuit să fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blochează în mici momente în care, în cel mai bun caz, reuşim să trecem în fugă prin faţa unor filme.

Filmele sînt, pînă la urmă, şi o formă de arheologie antropologică. Şi s-ar părea că unul dintre modurile cele mai interesante  pentru acest spectator cumva plictisit şi fără timp este de a vedea începutul cinematografului şi pînă la jumătatea secolului trecut nu doar ca pe un muzeu de filme, dar şi ca pe un muzeu al oamenilor care au trăit în acel timp. Cu alte cuvinte, un mod de a recupera tot acest trecut care mi se pare cumva opac este de a ne imagina istoria cinematografului ca pe o succesiune comprimată de epoci istorice. Şi poate că am avea această curiozitate de a vedea, să zicem, cum arătau oamenii la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cum se comportau, care era gestica lor şamd pentru că, evident, pînă la apariţia sonorului nu am fi ştiut cum vorbesc, care este grăuntele vocii lor. Ei bine, asta am dat-o ca butadă într-un articol din “Idei în dialog”, după care mi s-a părut tot mai mult că, de fapt, este într-adevăr o soluţie, că ar trebui să avem această curiozitate elementară de a privi îndeaproape acest muzeu în imagini, de a ne apropia de aceşti oameni pentru că, pînă una-alta – şi cu excepţia teatrului (dar teatrul, din păcate, nu rezistă decît sub forma conservei filmate) – în cazul cinematografului există acest miracol care înseamnă că tot ceea ce vedem s-a petrecut la un moment dat, iar oamenii aceia, actorii care apar în filmele respective, sînt într-adevăr oameni care au trăit în momentul respectiv. Mie mi se pare o perspectivă absolut vertiginoasă asupra unei arte pentru că, dacă o comparăm cu celelalte arte, singura care poate să mai aibă un asemenea raport cu viaţa este teatrul.

Avem aici un film mut, auzim chiar zgomotul pe care îl face aparatul, poate că mulţi ştiţi deja despre ce e vorba, dar cineva care nu cunoaşte acest film poate crede într-adevăr că este un film mut descoperit din greşeală. Într-adevăr, nu este vorba de aşa ceva, este doar o “imitaţie” de film mut, filmul din 1983 al lui Federico Fellini “E la nave va”. Şi ce face Fellini în acest film este, pe de o parte, o arheologie a cinematografului la începuturile lui. Observaţi că impresia de “autentic” este perfectă, de la figurile care apar pînă la toată această componentă socială, dacă vreţi. Sîntem într-adevăr în 1914, cînd se petrece acţiunea filmului, dar există un lucru senzaţional care se întîmplă în acest film încă de la început. Este vorba de faptul că, în acest prolog, Fellini face trecerea  de la filmul mut la filmul sonor şi pînă la filmul – să nu zicem în culori, încă, dar în orice caz colorizat.

Deci spuneam că e vorba de o arheologie cinematografică pe care, iată, doar cinematograful poate să o facă. O dată pentru că există acest corpus al imaginilor şi în al doilea rînd pur şi simplu pentru că se poate. Cred că cinematograful are această putere de a-şi investiga, de a-şi verifica sursele.

Revenind la ideea aceasta cu viaţa care bate filmul, se întîmplă un lucru asupra căruia o să mă întorc, dar care este – zic eu – fascinant căci se leagă de felul în care ne raportăm la imagini în general, dar mai ales la apariţia oamenilor în aceste imagini (altminteri nu are rost să vorbim). Practic, există această imagotecă universală şi aici putem găsi la modul ideal absolut tot ce a existat de la inventarea cinematografului şi pînă astăzi. În asemenea măsură încît există – astăzi chiar – foarte mulţi oameni care învaţă istoria de la cinematograf şi care sînt convinşi că ceea ce văd nu poate fi decît adevărul gol-goluţ. Este practic aproape un continuum  de imagine în care putem accesa în fiecare moment diferite perioade istorice. Aproape că nu mai există mister. Ceea ce am văzut în jurnalele de actualităţi – vorbesc de jurnalele de arhivă – este la dispoziţia noastră. Ori, riscul evident este că acest continuum de imagine în care recunoaştem lucruri care s-au întîmplat devine realitatea noastră. Această înregistrare a realului, a momentului istoric capătă o valoare de adevăr absolut.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s