31 decembrie

DSCF1961

Am ajuns de câteva zile bune la Lisabona, orașul meu european favorit (de care m-am îndrăgostit definitiv acum mai mult de 20 de ani), cu fado și pastes de nata, vihno verde și ginjinha (cireșata portugheză) și colinele lui abrupte. Aici pe ultima sută de metri am reușit să finalizez cu Alina ultimul interviu al anului (pe care-l puteți citi aici).

2017 a fost anul #rezist sau mai bine spus al rezistenței prin cultură. a început frumos în ianuarie cu un premiu de excelență din partea AFCN oferit pentru cei 20 de ani activitate cu Fundația Gabriela Tudor. Pe 2 februarie la 10 noaptea însă am ieșit brusc pe stradă oripilat de lansarea “noaptea ca hoții” a ordonanței 13 referitoare la legile justiției. Cumva din acel moment Piața Victoriei din 2017 a devenit Piața Universității din 1990. iar la final actuala coaliție PSD + ALDE cu sprijinul UDMR au instaurat dictatura parlamentară. Și au modificat în viteză din nou legile justiției…

2017 a fost anul în care am câștigat definitiv procesul cu Jandarmeria Română pentru amenda primită ilegal pentru participarea la o acțiune de susținere a lui Vlad Alexandrescu în fața guvernului și pentru reforma în cultură. Procesul ăsta mi-a mâncat mulți neuroni, bani și timp, însă m-a făcut să înțeleg multe.

În plan artistic a fost un an foarte bogat. Am demarat foarte multe proiecte. #dansliteratura, Publicul e scena sau Dans-Colaj care au inclus multe activități. Am condus 8 ateliere în diferite formate la Sibiu, București, Timișoara și Cluj-Napoca, Sofia, Seattle și Portland. Am avut 4 reprezentații cu [Fragil] și Zmeul sau ce este dansul contemporan la București și Seattle. Am început anul și l-am finalizat cu 2 ateliere la LINOTIP (unul din puținele lucruri frumoase care s-au întâmplat pentru scena coregrafica indepedentă), ocazie cu care am cunoscut oameni noi. În martie/aprilie am beneficiat de o rezidența la Centrul Replika în cadrul căreia am ținut și un atelier pentru copii și părinți, despre care puteți citi aici. În vară, la invitația Oanei Mureșan, am realizat la Cluj un proiect neconvențional pentru o cafenea – meniu:dans pe care am reușit să-l prezint și la București la Green Hours. Un loc drag mie (unde am copt cele 2 festivaluri și spectacolul Incursiune 2) care a împlinit și el 20 de Ani. La Mulți Ani Voicu și Rozana!

Ah eram să uit să menționez prima rezidență și colaborare cu Gemma Riggs, la București și Timișoara, și cu Dragoș Lumpan la Cluj-Napoca. Tot în 2017 împreună cu Lina, Koku, Ștefania și Gemma s-a demarat lucrul la un nou proiect artistic “danswanderer” care a avut premiera în final la Centrul Replika, LINOTIP și ArtHub. Un proiect fain și special, care se va continua în 2018 în mediul virtual și cu noi ateliere și experiențe performative…

Pentru sectorul cultural lucrurile n-au mers prea bine în 2017. La invitația lui Vlad Alexandrescu și a Uniunii Salvați România am candidat în luna aprilie la Președinția Institutului Cultural Român. Invitația a venit pe neașteptate. Brusc pentru o perioadă foarte scurtă de timp de aproape 10 zile a trebuit să-mi pun viața și proiectele pe hold și să realizez un document-sinteză – Institutul Cultural Român | între trecut și viitor – care poate fi citit aici. Am prezentat documentul foarte pe scurt în Senatul României, însă așa cum însă mă așteptam, n-am avut nici o șansă. A fost desigur un simulacru de audiere. Nici măcar n-au avut amabilitatea să ne asculte, senatorii PSD/ALDE/UDMR erau toți cu ochii în telefoanele mobile sau ieșiti pe coridoare la o țigară. Votul a fost clar politic. Din păcate ICR a pierdut în aprile 2017 ultimul tren către profesionalism. Iar de atunci conducerea instituției continuă să promoveze cu succes ia și folclorul românesc cu călușari pe scena internațională. Mai mult decât atât, am senzația că s-a transformat într-o agenție de turism pentru clientela politică. Simplu, mare păcat.

După ce a câștigat spectaculos în fața Clujului, Timisoara 2021 a intrat în acest an într-un con de umbră. Shining the light – proiectul super-interesant cu cele 6 stații și 18 trasee culturale s-a transformat în 2017 în mici ateliere, 2 spectacole de circ și discuții de cafenea. Și un laborator de proiecte europene, al cărui sens nu este prea clar în acest moment de început. Aș zice not much după un an de zile. Unde sunt proiectele super-faine din bid-book ? În opinia mea umilă (însă a unei persoane care trecut direct prin experiența Sibiului 2007, unde am organizat 2 proiecte), Timișoara 2021 are nevoie în primul rând să-și dezvolte o infrastructura culturală în primul rând la nivelul resurselor umane [manageri si producători culturali profesioniști],  să lanseze un program important de dezvoltare a publicului și desigur să crească vizibilitatea orasului pe plan național și internațional. Care by the way este aproape zero la nivelul Timișoarei. Nimeni din oraș nu prea știe ce se întâmplă acolo. Nu există nici măcar un banner nou la intrarea pe aeroport… Iar când am fost ultima dată în septembrie cu dansliteratura și atelierul internațional Moving Dialogue 2017, orașul era și la propriu în întuneric. Shining the light in darkness. Trebuie să spun că am avut o primă conversație interesantă la început de an la București cu Chris Torch, directorul artistic angajat de Timisoara 2021, care părea interesat (cel puțin la nivel de intenție) să sprijine dezvoltarea scenei locale de dans contemporan care este foarte la început în orașul de pe malul Begăi. Însă de atunci n-am mai auzit nimic. Lucrurile par foarte complicate, iar operatorii culturali locali sunt și ei pesimiști. S-a dus deja un an, iar direcția pe care merge nu este foarte transparentă și coerentă (cel puțin pentru mine). La celălalt capăt nici Ministerul Culturii (și Identității Naționale) n-a făcut mai nimic pentru acest program. Ați auzit voi ceva ? Nothing, liniște mormântală.

Un alt eșec a fost în opinia mea și organizarea rețelei IETM la București în luna aprilie. Evenimentul, despre care știam din 2016 că urma să se întâmple la noi când m-am întâlnit la rugamintea lui Miki Braniște cu unul din reprezentanții echipei IETM de la Bruxelles, nu a avut nici un ecou și/sau importanța pentru scena teatrală și coregrafică. Ieșirea ArCuB-ului și a Ministerului Culturii pe ultima sută din organizare a lăsat proiectul fără spațiu și bani. Deși mi s-a propus să mă implic în organizarea lui pe ultima sută de metri, am refuzat. Și bine am făcut, una din deciziile foarte bune ale anului. Am participat într-un panel de discuții la rugămintea Corinei Șuteu, nostalgic fiind.  Însă discuțiile nu au fost deloc interesante, practic spre zero. IETM și-a pierdut foarte mult din strălucirea anilor 90. Sau poate m-am schimbat eu.

ArCuB – o altă instituție importantă (care reușise în 2015/2016 cu ocazia candidaturii Bucureștiului la titlul de capitală europeană a culturii 2021 să intre într-un proces amplu de reformă și modernizare) sub domnia Firea a reintrat în 2017 în matca sa clasică. Cu revelioane de 2 bani, vin fiert și artificii scumpe. Unde sunt oare proiectele de arta contemporana, cu rezidente, centre de arta participativa, programe de dezvoltare a publicului si multe altele gândite pentru 2021, care doreau să aducă arta și cultura la periferie?

2017 a fost și anul dezamăgirilor legate de oameni. Directorul Institutul Goethe din București, cu care negociasem inițial colaborarea pe un proiect important, s-a inspirat fără nici un scrupul sau jenă, din formatul unui proiect important la care lucrasem mai bine de 6 luni cu Ștefania, Raluca și Alina. Și care urma să fie implementat în parteneriat cu Goethe. Am renunțat la proiect din cauza volatității scenei politice, erau proteste în stradă, iar situația era confuză. Spre surpriza mea am descoperit după câteva luni că proiectul fusese inspirație pentru fostul nostru partener, în câteva părți esențiale. Nu că ar fi ceva nou cu copiatul și plagiatul în România, suntem doar specialiști în asta… Însă sincer nu mă așteptam de la o instituție culturală cu atâta importanță și istorie să o facă. N-am rezistat tentației și am încercat să am o discuție face-to-face pentru a lămuri situația. Așa am aflat că sectorul creativ este fluid și că ideile circulă în aer, pot fi împrumutate. Chiar așa, fără nici un credit, fără nici o discuție?

Singura instituție care merge în continuare bine, poate chiar mai bine, este AFCN. Prin premiile de excelență oferite anual, creșterea bugetului pentru proiectele culturale, noile arii de finantare demarate în 2016/2017 – vezi programul multi-anual, rezidențele de creație și cea de festivaluri – a făcut câteva mișcări foarte bune și necesare pentru sectorul cultural. Mai trebuie însă lucrat la creșterea calității procesului de evaluare, există din păcate o serie de evaluatori care nu au ce cauta în corpul de evaluatori AFCN. Desigur, părerea mea.

Aș menționa alte 2 lucruri frumoase. Primul  lansarea oficială la apă a Institutului Prezentului, noul proiect al Ștefaniei și al Alinei Șerban. M-am bucurat să pot participa la discuțiile super-interesante cu artiștii Lia Perjovschi, Ion Tugearu, Constantin Flondor, Ion Grigorescu și să citesc în ultimele zile ale anului interviul cu dna. Papa aka Miriam Răducanu din colecția Parkour, de care mă leagă amintiri frumoase la începutul carieriei mele de dansator.

Al doilea lucru frumos a fost organizarea proiectului colectiv +2017 [despre corp, iubire si dans contemporan] cu Simona, Andreea N și Andreea B, Hermina, Ioana și Arcadie de la LINOTIP. Aș zice eu cel mai bun proiect al dansului pe 2017. Însă sunt desigur subiectiv, doar am fost implicat în organizarea lui…  despredans

Revenind la proiectele mele și ale Fundației pe care o conduc, pe 30 octombrie am organizat o Gală Aniversară specială pentru marca cei 20 de activitate la Institutul Francez. Programul Galei realizat cu sprijinul AFCN a fost unul complex, am lansat un film documentar “20 Ani” realizat de Veioza Arte și vernisat cartea-catalog Revoluția Corpului. Colegii mei de generație dansatori și coregrafi (și o bună parte din cei care au beneficiat de sprijinul Fundației de-a lungul timpului) au ignorat complet evenimentul, dar asta nu a fost o surpriză. Însă m-am bucurat de prezența publicului larg și a colegilor din sectorul cultural.

Eu unul m-am bucurat și emoționat foarte tare de acest eveniment (poza de la începutul postării este realizată atunci de Alexandra Jitariuc). Poate pentru că a fost în egală măsură, revenirea mea în timp în spațiul în care am absolvit în 1996 Masterul ECUMEST în urma căruia am luat decizia de înființare a Fundației. Tot acolo am dansat mult pe vremea Marginalilor și acela a fost locul unde mi-am prezent în 1996 lucrarea mea de diplomă cu care am absolvit Academia de Teatru și Film (acum UNATC) – piesa Incursiune în care am dansat cu Rodica Geantă pe muzica live realizată Mircea Tiberian și Cristi Soleanu, proiect coordonat de regretatul compozitor Corneliu Cezar. A fost emoționantă și caldă (re)întălnirea peste timp. M-am bucurat să dansez din nou cu Pascal, primul mecena al dansului contemporan românesc (care a sprijinit existenta Grupului Marginalii) cu care am realizat împreună în 2006 spectacolul Visa Game. Desigur și cu Catrinel si momentul nostru performativ din Camera 1306. Sau momentele de fragilitate cu Giselda si Tanja. Tot proiectul însă mi-a provocat o stare de vertij emoțional și fizic. Je suis encore ici. Pentru cât timp nu știu…

Ar mai fi multe de scris însă iată că 2017 se apropie cu pași repezi de final. Și eu trebuie sa mă pregătesc de întâlnirea cu noul an. So before to end the year, vreau să vă mulțumesc tuturor celor care ați fost alături de mine în 2017, oameni dragi, public, artiști și finanțatori. Fără voi, anul ar fi fost mult mai sărac. 

Sper ca 2018 sa fie un an mult mai bun decât 2017. Vă doresc să aveți un an al curajului, al experiențelor noi și pozitive, plin de dans și mișcare în aer liber, cu sănătate maximă și întâlniri cu oameni buni și frumoși. 

La Mulți Ani !

 

Advertisements

20 de ani

nici nu știu când au trecut 20 de ani prin mine. îmi aduc încă bine aminte de acel ianuarie geros, când mă prezentam la Judecătoria Sectorului 1 pentru a susține înființarea Fundației Proiect DCM. în ultimile luni impreună cu Ștefania (mulțumesc mult că m-ai ajutat în această călătorie de recuperare a memoriei mele afective) am tot răscolit arhiva fundației, am recitit interviuri mai vechi, m-am uitat la poze, am digitalizat arhiva de filme și inregistrari vechi de pe casete VHS si High8.  acum ne apropiem cu pasi marunți de finalizarea filmului documentar și tipărirea cărții despre cei 20 de ani. vreau sa le multumesc aici celor care au acordat interviuri filmului realizat de Veioza Arte – Mihaela Dancs, Cristina Lilienfeld, Eduard Gabia, Gina Serbănescu, Irina Cios și din nou Ștefaniei. și implicit Taniei și lui Andrei (Veioza Arte) pentru răbdarea de a scotoci prin zecile de înregistrări de spectacole, festivaluri, proiecte internaționale.  în același timp am intrat în linie dreaptă cu premiera proiectului#danswanderer care va fi peste exact 3 zile. așa de puțin a mai rămăs ??? și cu finalizarea proiectului #dansliteratura la CNDB pe 19 octombrie, acolo unde a început în această primavară. azi am trimis primele biografii venite pentru atelierul-audiție condus de colectivul artistic francez les Gens d’Uterpan, care se va derula intre 1-3 noiembrie la Linotip. iar între timp Facebook îmi tot readuce aminte de turneul Fragil de anul trecut. care va fi și el prezentat la București, ca un eveniment-satelit Galei, pe 28 octombrie în cadrul festivalui HomeFest (mulțumesc Jean-Lorin pentru invitație și pentru faptul că oferi publicului bucureștean șansa de a re-întâlni cu fragilitatea corpului). bine că am reușit să trimitem ieri raportul la GPS la New York pentru Moving Dialogue 2017….corpul meu tresare, sunt ca un vulcan gata să erupă….sper să nu explodez prea curând, să apuc să finalizez toate proiectele din această toamnă extrem de bogată.  oricum ar fi, vă aștept însă cu drag, pe toți, pe 30 octombrie la Institutul Francez, acolo unde aventura Fundației a început, la un pahar de vin, ceva dans si multe amintiri. Să fie dans !

 

Moving Dialogue 2017

md

Recent între 17 – 27 septembrie am organizat la Timișoara, la spațiul AMBASADA, proiectul de laborator de practici artistice “Moving Dialogue 2017” la care au participat artiștii americani Cyrus Khambatta și Meredith Salle din Seattle, Tijana Sucurovic  din Belgrad, Oana Mureșan din Cluj-Napoca și timișorenii  Lavinia Urcan (coregraf/director  Unfold Motion), Cristina Daju (artistă vizuală și coregraf/performer), Dan Ianchiș (dansator amator). Și desigur și eu, în calitate de inițiator și moderator al întâlnirii. Proiectul co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și organizat în cadrul proiectului “Publicul e Scena”, continuă o inițiavă mai veche a Fundației din 2010/2011 încercând să conecteze scena de dans contemporan românească cu cea din America.

Timp de aproximativ 8 zile ne-am mișcat unii pe alții (asta mi-a plăcut foarte mult), am discutat despre subiecte diferite și am dezvoltat mici proiecte. Manage Empty Space, Change, Simple Pleasure, Colours of Nothing, Handcuff, The Art of Creation and many more…..Unii dintre noi am improvizat chiar într-o piscină abandonată de pe malul râului Bega. Am fost desigur și la Scărț și Aether locuri de care mă leaga multe amintiri frumoase. Timișoara ne-a primit oferit și o tornadă (cum n-am mai văzut niciodată), care a lăsat orașul pe butuci la propriu și într-un întuneric beznă timp de câteva zile. Chiar și după 4-5 zile buștenii căzuți continuau să sprijinele bancile sau să troneze nestingheriți pe străzi…Aș putea spune că am fost suprins într-un mod neplăcut de data asta de întâlnirea cu Timișoara. Taxiurile n-au funcționat deloc bine (fericiți cei cu Uber), orașul luminilor a fost mai tot timpul în întuneric, străzile erau întoase cu fundul în sus. In general se circula foarte greu și din păcate nici un semn despre faptul că acest oraș urmează să găzduiască în 2021 o Capitală Culturală Europeană. Nici măcăr un banner la intrarea în oraș sau pe aeroport. Dar despre asta o să scriu poate mai pe larg poate într-o altă postare viitoare. La finalul întâlnirii noastre artistice am prezentat și un mic performance în frumoasă sală de la etaj din luminoasă AMBASADA (mulțumesc celor 2 Andree care ne-au întâmpinat cu drag, cafele și un brunch extrem de gustos). La prezentarea finală au venit cam 25 de oameni, cățiva prieteni dragi și lucru care mi-a plăcut mult și oameni noi, aflați pentru prima dată la un spectacol de dans contemporan, cum aveam să aflu ulterior. Dupa cele 30-40 minute de dans, am finalizat prezentarea noastră cu un dialog personalizat cu unii dintre spectatorii prezenți. Iar eu ca bonus, am dansat cu Georgiana dansul inimii, un mic cadou de ziua ei, după cum aveam să aflu mai târziu. Dupa discuțiile finale inerente și o bere timișoreană ne-am despărțit la miez de noapte. Au rămăs în urmă doar câteva poze și memoria corpurilor noastre.

considerații subiective despre dans (II)

draga Cosmin Manolescu
ma bucur si imi pare bine, pe persoana fizica, ca mai avem si un feed back si un contra-argument la ce face CNDB.  Cu toate astea bune, chiar ma intreb cum ai face tu Cosmin Manolescu, cu bugetul în condițiile date, Cum ai face tu cand nu poti, ca nu ai ceea ce trebuie ca sa realizezi ce trebuie! Si cand Curtea de Conturi te intreaba in fiecare zi timp de trei saptamani de ce ai incjhiriat acest spatiu? Chiar as vrea, fara sperata de implinire, sa vad efectiv cum raspunzi tu – personal pe persoana fizică- in fata acestor chestiuni, cum raspunzi tu in fata intrebarii ”de ce s-a alocat sala Omnia unei institutii atat de mici”? si raspunsul sa nu fie valabil? As vrea foarte tare sa vad ca tu te descurci si eu nu! Asta in situatia in care trebuie sa raspunzi mai multor intrebari deodata, cand nu erai tu director, manager sau respondabil. Cred ca de pe margine e foarte usor. As dori oricui sa manance painea pe care o mananc eu acum; si pe blog m-as descurca cu succes! Ia luati voi treaba in mână , să vedm ce faceți, și cum vă critic eu de pe margine, de la mantinelă! Ce viață ușoară aș avea! Daca vreti sa construiti, va rog, puneti umarul. Daca nu, mai lasati papagalul ca nu-i bun pentru constructie. Daca vrei o platforma pentru cand e sala Omnia gata, inteleg. Sunt gata sa ti-o cedez Cosmin, dar pana atunci, ciocul jos, ca nu esti de loc in situatie! Ia-o tu, ca n-ai nici copii de crescut, si ai si – dara-mite- ditamai viziunea! Ti-o dau linistita, pentru ca ai ce lua! Am construit ca tu sa revendici si sa ai in 2019 pe ce pune maina! (…) Sacrificiile personale intra la bonus. Tot pentru tine. Ia-le, Dar as vrea sa le iei de-acum: cand ai buget – 70% Ia-o tu, dar acum! Nu mai tarziu cand este totul aranjat! Ia-o acum, cand presiunile nu sunt doar din partea comunitatii romanesti, ci si internationale! Ia-o si realizeaz-o! Fa-o! Vei face un singur om fericit- pe mine! In rest toti vor avea de comentat! inclusiv eu! De la mantinela. Ce usor e!>

Pentru că Vava Ștefănescu, manager CNDB mi-a adresat public pe facebook câteva întrebări  (ca urmare a publicării analizei mele de context pe blogul meu) mă simt obligat să răspund. Pentru cine nu știe, am fost coleg de clasă cu Vava la Liceul de Coregrafie din București (1984-1988), am dansat împreună în atelierele de la Danse en Voyage de la începutul anilor ’90, i-am produs și prezentat primul ei spectacol independent “Despre Tine” (1998) la Teatrul Național și ulterior în cadrul stagiunii de dans contemporan de la Teatrul Bulandra din cadrul Centrului Inter/Național pentru Dans Contemporan (1999). De asemenea am colaborat direct cu ea la Centrul MAD unde am realizat o serie de proiecte – atelierul internațional Movements on the EDGE (2001, 2002), Joker Dans RO (showcase în cadrul festivalului BucureESTI.VEST) și am realizat un parteneriat de un an de zile între MAD și DCM în interesul dansului contemporan românesc, ocazie cu care am realizat împreună o serie de proiecte, inclusiv o campanie de strângere de fonduri pentru a sprijini participarea Mateei Stănculescu de a studia la PARTS. In perioada în care ea a fost director artistic CNDB (2006-2007) am avut o serie de discuții și conversații foarte bune cu ea privind viitorul dansului contemporan, iar în 2008 am fost invitat de către ea să particip în programul AMPRENTA al CNDB-ului. In 2010 am invitat-o pe Vava ca artistă în cadrul programului Moving Dialogue unde a beneficiat între altele și de o rezidență la Dance Theater Workshop New York (acum New York Live Arts). In 2012 am realizat un mini-proiect de dezvoltarea organizațională pentru CNDB care a inclus organizarea unui focus-grup, analize de context și o serie de planuri pentru dezvoltare instituțională. In 2014 a fost invitată să participe la Porto în cadrul platformei de reflectie E-Motional: rethinking dance pe care am dezvoltat-o cu un grup de artiști, producători și critici de dans din Portugalia, România și Letonia. In primul ei an de mandat ca manager, CNDB și Consiliul Artistic pe care ea l-a inițiat, mi-a acordat premiul de excelență pentru contribuția adusă dezvoltării dansului contemporan în România. In 2015 CNDB a gazduit ultimele mele premiere CNDB [Fragil] și Zmeul și o serie de ateliere de dans contemporan. In 2016 am fost invitat să fac parte din comisia de evaluare a proiectului de management CNDB implementat de Vava pe anul 2015, moment din care colaborarea și comunicarea noastră a încetat brusc. Am continuat în 2017 să fiu prezent la activitățile CNDB, inclusiv la o întâlnire organizată de CNDB privind viitorul sălii OMNIA organizată la începutul lui 2017 la care mi-am adus contribuția cu o serie de propuneri.

și acum o să încerc să răspund întrebărilor Vavei.

1) “Cu toate astea bune, chiar ma intreb cum ai face tu Cosmin Manolescu, cu bugetul în condițiile date cum ai face tu cand nu poti, ca nu ai ceea ce trebuie ca sa realizezi ce trebuie!”

Prima problema majoră a CNDB-ului așa cum menționam în analiza mea este bugetul. Construcția bugetului instituțional și modul în care acesta foloșeste bugetul alocat îi revine în exclusivitate Managerului, iar noi aștia care stăm și comentăm de pe margine, nu avem nici o putere. Putem desigur să facem propuneri însă nu depinde de noi ca ele să fie luate în considerație. Mai mult decât atât, prin pierderea spațiului deținut de CNDB în clădirea TNB, din 2013 o parte importantă  din buget (peste 300.000 lei în 2017 conform bugetului disponibil pe site-ul http://www.cndb.ro) a fost redirecționată pentru închirirerea unui spațiu necesar activității CNDB. Însă suma plătită pentru chiria spațiului din Bd. Mărășești nr. 84, ținând cont de bugetul minimal existent pentru proiecte, ținând cont și de dimensiune, calitate și amplasare este mult prea mare, i-am spus-o Vavei direct încă din 2014.

Propunerile mele pentru rezolvarea partiala a bugetului CNDB sunt următoarele:

  •  reducerea costurilor de chirie (la maxim 3500 Euro/lună) și mutarea activității CNDB-ului într-un alt spațiu închiriat care sa ofere un spatiu optim de lucru atat pentru echipa CNDB (care este sufocata de 5 de ani in cele 3 camere mici oferite cu generozitate de MCC) și cel puțin 1 studio de dans/sală de spectacol.
  • in cazul in care spatiul respectiv nu ar permite realizarea unei sali de spectacole, cred că o posibila soluție ar fi realizarea unei stagiuni de spectacole CNDB cu participarea unor operatori culturali privati (care ar pune fiecare la dispozitie fie fonduri/spatiu/promovare etc); eventual se poate opta si pentru inchirierea partială a unor spatii adiacente de la LINOTIP, Teatrul National, Teatrul Excelsior etc pentru perioade de timp limitate (2-3 spectacole/lună).
  • reducerea schemei de personal CNDB de la 21 de persoane la 15 – in acest moment schema de personal pare mult prea mare pentru volumul de activități derulat de CNDB.
  • crearea unui departament de fundrasing (angajarea a 2 experți/consultanți în zona strângerilor de fonduri) pentru depunerea unor aplicații la programele de finantare europene, atragerea unor sponsori strategici și realizarea de venituri proprii (pe baza de abonamente/membership etc).
  • realizarea unor evenimente corporate pentru bănci/firme comerciale.
  • realizarea in comun a unor proiecte strategice si depunerea unor aplicatii in consortium – de exemplu la program de co-finantare rerambursabila de la AFCN, Programul Europa Creativa, fondurile norvegiene SEE etc.
  • punerea în comun a resurselor financiare atrase de diferiți operatori culturali pentru organizarea în comun a unor activități strategice.

2) “Si cand Curtea de Conturi te intreaba in fiecare zi timp de trei saptamani de ce ai inchiriat acest spatiu?”

Intrebarea asta este desigur retorică. Pentru că misiunea CNBD este stipulată prin lege și nu poate fi realizată fără a avea acces la un spațiu de repetii/spectacol. Pentru obtuzitatea angajaților de la Curtea de Conturi/Departementele de control/contabilii din Minister, poate n-ar fi rau ca CNDB sa implementeze un program special-pilot de training/yoga/dans inainte de inceperea controalelor. Poate ca așa vor întelege mai bine misiunea CNDB. Sau poate n-ar fi rău că toate instituțiile publice care se confruntă cu aceste controale/discuții sterile și inutile să facă niște demersuri oficiale ca acești oameni  să înțeleagă că actul de cultură nu se compară cu producerea unor cuie.

3) “Chiar as vrea, fara sperata de implinire, sa vad efectiv cum raspunzi tu – personal pe persoana fizică- in fata acestor chestiuni, cum raspunzi tu in fata intrebarii ”de ce s-a alocat sala Omnia unei institutii atat de mici”?

Sincer cred, că dacă în prezent CNDB (singur sau in parteneriat cu alti operatori culturali) în prezent ar fi derulat proiecte în peste 50 de școli și facultăți din țară, daca ar fi colaborat cu peste 20 festivaluri de teatru/film/muzica sau ar fi derulat o stagiune de spectacole internțională, iar gala Premiilor CNDB ar fi ajuns deja la ediția a 1o-a, nu cred că ar fi adus nimeni în discuție acest punct. După 12 ani, din pacate CNDB nu a ajuns încă să fie percepută ca o instituție majoră (a se citi) importanta pentru sectorul cultural și pentru publicul din România. Iar aceasta este o problemă care va trebuie cândva discutată/abordată serios.

3) “Daca vreti sa construiti, va rog, puneti umarul. Daca nu, mai lasati papagalul ca nu-i bun pentru constructie. Daca vrei o platforma pentru cand e sala Omnia gata, inteleg. Sunt gata sa ti-o cedez Cosmin, dar pana atunci, ciocul jos, ca nu esti de loc in situatie! Ia-o tu, ca n-ai nici copii de crescut, si ai si – dara-mite- ditamai viziunea!”

Da, vreau sa pun umarul la construcția și dezvoltarea CNDB și a viitoarei săli OMNIA, așa cum pot și imi dați voie voi, celor de pe margine. Știi că, deși văd lucrurile diferit (și cred că nu este nimic anormal în asta), am fost alături de instituția CNDB de fiecare dată când a fost nevoie și sunt gata să mă implic și acum la dezvoltarea institutionala a CNDB-ului. Insă te rog să ne păstrăm calmul și să avem eleganța de a putea comunica civilizat, indiferent daca suntem de acord sau nu cu viziunile privind modul in care trebuie dezvoltat sectorul coregrafic din Romania. Sala OMNIA – care fie vorba între noi eu i-aș schimba numele în Sala Miriam Răducanu sau Sala Ioan Tugearu, pentru a da mai multă importanță urgenței cu care ea trebuie renovată și adaptată – trebuie să devină o Casa a Dansului deschisă tututor, indiferent de limbaje și stiluri de dans. Si unde cu toții cei care simțim și existăm pentru dans, să ne putem simți ca la noi acasă. Desigur, așa cum deja am confirmat, ne vedem luni pe 9 octombrie la LINOTIP.

IMG_1213

(poză de la protestul organizat în fața Ministerului Culturii cu ocazia concursului organizat în noiembrie 2006 pentru alegerea Managerului CNDB, noiembrie 2006)

considerații subiective despre dans

  1. Analiză subiectivă a scenei de dans contemporan din România (I)

Recent s-au întâmplat mai multe lucruri despre care simt că trebuie să scriu pe blogul meu.  Ieri am fost invitat de Daniel Sur la spațiul GALLERY să vorbesc despre activitatea mea și despre situația dansul contemporan din România (mulțumiri pentru invitație). Discuția s-a ramificat în toate direcțiile ajungând implicit la problemele cu care ne confruntăm. Acum 3 săptămâni am primit un mesaj alarmant de la echipa CNDB privind situația financiară dificilă cu care se confruntă:

“Bugetul alocat Centrului Național al Dansului București de către Ministerul Culturii pentru  întregul an 2017 reprezintă 1/12 din cel de anul trecut. Cu alte cuvinte, echivalentul bugetului   pentru o singură lună din 2016. În aceste condiții, marele pas înainte făcut anul trecut pentru   legitimarea dansului contemporan în România și în regiune este urmat de un și mai mare și  nefericit pas înapoi.”

In urma acestei scrisori destinate membrilor comunității coregrafice, CNDB a organizat recent pe 30 septembrie o întălnire (a 2-a pe acest an) cu artiștii și reprezentanții sectorului independent (la care mea culpa n-am putut să particip fiind plecat în străinătate în cadrul unui proiect), în care s-au discutat problemele existente fiind prezentate însă și știri pozitive privind alocarea de către MC a unor surse sumplimentare pentru proiectele de dans pentru 2017. Prin intermediul acestui mesaj, am aflat indirect și faptul că Vavei Ștefănescu i-a fost prelungit mandatul pentru încă 5 de ani de zile (și nu trei cum greșit a fost cred primul ei mandat de manager CNDB). Felicitări Vava! Sper din inima ca perioada care vine să fie de mai bun augur pentru scena de dans contemporan din România și să aducă dansului ceea ce îi lipșește, un cadrul de dialog/comunicare/colaborare și implicit o Casă a Dansului, prin renovarea și punerea în funcțiune a salii Omnia, care a trecut din 2016 în administrarea CNDB-ului datorită Miniștrilor Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu (mulțumiri infinite).

O să încerc aici o scurtă analiză, subiectivă desigur, a situației dansului contemporan în prezent în România. Vreau să îmi cer scuze în avans, dacă am uitat să menționez niște lucruri/oameni/proiecte.

Fundația Gabriela Tudor (fostă Proiect DCM) aniversează pe 30 octombrie peste 20 de ani de activitate aproape continuă în sprijinul promăvării și dezvoltării dansului contemporan român. Fundația a avut un rol esențial în dezvoltarea unor noi generații de tineri artiști, promovarea dansului contemporan românesc pe scena internațională, dezvoltarea de noi audiențe precum și un rol direct în crearea Centrului Național al Dansului București. Ulterior a încercat prin diferite programe și proiecte să contribuie la dezvoltarea scenei coregrafice românești prin dezvoltarea unor proiecte și programe internaționale – vezi proiectele Terrains Fertiles (2005), Migrant Body (2006-2007), Moving Dialogue Bucuresti/New York (organizat în parteneriat cu CNDB, ICR New York, Movement Research, Dance Theater Workshop), programul european de mobilitate E-Motional (2011-2015), Eastern Connection România-Japonia (2013-2015) precum și atelierele și turneele organizate în mai multe orașe din țară în cadrul platformei mobile ZonaD/Paradis Serial (2015-2017).  Intr-o perioadă dificilă pentru dansul românesc marcată de pierderii spațiului CNDB de la Teatrul Național București, Fundatia a deschis și administrat la București intr-o perioada dificila de timp (2012-2014) studioul ZonaD – Paradis Serial, ca un spațiu de cercetare și creație coregrafică finanțat în principal din fonduri europene si contributia comunitatii. Recent în 2017 cu sprijinul financiar oferit de Administrația Fondului Cultural Național, am deschis noi programe de cercetare artistică precum #dansliteratura, #danswanderer, Publicul e scena sau Dans-Colaj la care au participat peste 30 de coregrafi, performeri, poeți și public larg din București, Cluj-Napoca și Timișoara. De asemenea, încă din 2005, Fundația a inițiat diverse demersuri pentru îmbunătățirea funcționării AFCN-ului sau propunerea de modificare a legii privind garanția de bună execuție pentru sectorul cultural care s-a finalizat cu succes în 2007. Ulterior, în perioada 2010-2015 prin intermediul Coaliției Sectorului Cultural Independent a participat la realizarea Chartei pentru Cultura Vie precum și la diferite campanii de advocacy privind îmbunățirea sistemului de finanțare CNDB, al funcționarii AFCN-ului sau al programului Cantemir al Institutul Cultural Român.

De-a lungul timpului, am realizat o diversitate de proiecte, evenimente și producții menite să prezinte și să promoveze dansul contemporan românesc pe plan național și internațional. Astfel, în 2002, Fundația a realizat CD-ul interactiv Dans.RO care prezenta activitatea artistică a unui număr limitat de coregrafi români, iar în 2007 la aniversarea a zece ani de activitate a Fundației, DVD-ul promoțional Dans.RO 2007 care prezenta activitatea artistică a 10 coregrafi, precum și a celor 4 organizații/instituții de profil la acea dată. De asemenea, am susținut de-a lungul timpului cîteva zeci de sesiuni de prezentare a scenei de dans contemporan din România în cadrul unor vizite de explorare și/sau festivaluri de profil din New York, Londra, Berlin, Paris, Zagreb, Tokyo, Rotterdam, Barcelona, Istanbul, Hammerfest etc. Toate aceste materiale promoționale și sesiuni de informare au încercat să suplinească lipsa de materiale și studii de specialitate privind dansul contemporan românesc.

Fundația Gabriela Tudor fost singura organizație care s-a împotrivit la începutul anului 2011 ideii de abandonare a locației CNDB din interiorul Teatrului Național București și mutării acestuia într-un spațiu nou ce urma să fie creat ulterior de Ministerul Culturii (de altfel un proiect utopic și imposibil de realizat în contextul crizei economice in care intrase România) militând pentru o variantă de părăsire temporară a locației pe perioada lucrărilor de reparații și revenirea în clădirea TNB-ului după finalizarea lucrărilor într-o sală nouă și renovată, idee care însă nu a fost agreată de conducerea CNDB-ului și de restul comunității (vezi articolul Punctul 0 publicat de Dilema în 2011)

In egala masura, am propus și susținut în mai randuri in cadrul mai multor întâlniri publice încă din 2011, necesitatea dezvoltării de către CNDB a unui important program educațional de dezvoltare a publicului de dans (prin inițierea unor programe de dans în grădinițe/școli/licee/facultăți), susținerea cu prioritate a proiectele de infrastructură pentru scena de dans contemporan (pe baze transparente), necesitatea sprijinirii proiectelor de colaborare internaționale (care aduc vizbilitate, finanțări și noi piețe de desfacere pentru dansul românesc) precum și re-lansarea programului de co-finanțare nerambursabilă a proiectelor coregrafice înghețat de managementul CNDB în 2012/2013 datorită reducerii bugetului său.

Daca ne referim la contextul general, există desigur câteva semne pozitive – vezi dinamizarea scenei culturale independente prin aparitia unui numar important de noi spații culturale independente, organizații și festivaluri atat la București, cât si la Cluj, Brașov sau Timișoara – aș menționa aici festivalul Bucharest International Dance Film, Spațiul Reactor, rezidențele RAP/Linia de Producție de la Fabrica de Pensule, Centrul coregrafic independent LINOTIP, Centrul de Teatru Educational Replika, #neoteric – zilele dansului contemporan la Brașov, spațiul AMBASADA, Institutul Prezentului – precum și o circulație mai importantă a creatiilor coregrafice la nivel national (datorată în principal finantărilor AFCN care au sprijinit în ultimii ani creatiile coregrafice si mobilitatea la nivel național).

Insă situația dansului contemporan rămâne în continuare precară la nivelul infrastructurii, dezvoltării profesionale și cercetării coregrafice, a calitații scăzute a majorității producțiilor realizate de către noile generații (vezi programul concursului “AltConcurs de Coregrafie”), scăderea în continuare a interesului publicului pentru dansul contemporan și creșterea fenomenului de migrație a artiștilor români care preferă să lucreze în străinătate.

Este important de mentionat că, deși în ultima perioadă au fost realizate o serie de rezidențe pe plan național – vezi programul RAP realizat la Cluj în perioada 2013-20167 finanțat de Centrul National al Dansului împreună cu Asociația Colectiv A/Fabrica de Pensule sau rezidențele derulate de WASP și ZonaD/Fundația Gabriela Tudor în cadrul unor proiecte europene – acestea nu au dus în timp (decât cu foarte puține excepții) la realizarea unor creații coregrafice remarcabile sau la apariția unor noi generații de creatori/producători culturali. Ultimii ani au fost marcați de asemenea de o scădere a interesului presei culturale și mass-mediei vis-a-vis de scena de dans contemporan, transformarea criticilor de dans/teatru în operatori culturali și dispariția ultimei emisiuni de dans realizată de Bogdana Pascal din grila de programe TVR.

In plus, în plan general ,se poate vorbi de o tendință de insularizare și lipsă de dialog la nivelul sectorului coregrafic, în ultimii ani fiind organizate foarte puține întâlniri si discutii privind problemele reale ale dansului contemporan (nu doar legate de bani).  Desigur, și nu este nimeni de blamat aici, fiecare organizație/structură/instituție publică încearcă să supraviețuiască și să facă față singur situației dificile existente.

De asemenea aș zice, că există semne clare privind reducerea resurselor financiare existente (vezi subfinanțarea CNDB-ului din 2017) și intenția anunțată în această vară pentru prima dată de către Consiliul AFCN privind posibilitatea limitării odată pe an a accesului artiștilor și ONG-urilor din zona dansului la fondurile AFCN, motivația oferită fiind impactul redus al proiectelor și calitatea slabă a proiectelor de dans realizate.

Din păcate, la ora actuală avem încă nici o analiză/studiu de piață despre zona dansului contemporan care să prezinte date concrete despre numărul profesioniștilor dansului, numărul producțiilor noi și al reprezentațiilor acestora în ultimii ani, numărul de spectatori care au luat parte la acestea, numărul organizațiilor care derulează proiecte în zona dansului contemporan, inclusiv de educație artistică non-formală, impactul finanțărilor oferite din bani publici sau a finanțărilor europene.  Sau de ce nu, un studiu despre profilul publicul interesat de dansul contemporan și despre tipul de activități la care acesta este interesat să participe (ateliere, spectacole, filme, proiecte educaționale etc). Recent în 2017, o încercare a CNDB-ului de realizare a a unui studiu referitor la artiști s-a finalizat fără un rezultat notabil, foare puțini artiști răspunzând chestionarului trimis și proiectul nefiind finalizat până în prezent. Mai mult decît atît, Barometrul Cultural (studiul anual privind consumul cultural în România, realizat de Centrul de Cercetare și Consultanță la comanda Ministerului Culturii) nu aduce aproape nici un fel de date și informații despre domeniul dansului, fiind urmărite cu precădere teatrul, muzica, opera, muzeele și literatura/ lectura.

La nivelul organizatiilor neguvernamentale se poate observa

  • o lipsa de comunicare si colaborare la nivelul sectorului independent (cu mici exceptii);
  • lipsa de interes pentru colaborare și transfer de expertiză și experiență
  • impact limitat al proiectelor initiate de sectorul asociativ la nivel general;
  • apariția unor noi operatori culturali și a unor spatii/proiecte/companii în zona dansului contemporan la Brașov, Timisoara, Cluj-Napoca etc.

Cu toate aceasta, sectorul cultural neguvernamental este în continuare un motor de dezvoltare dinamică pentru scena independentă, un exemplu foarte bun în acest sens fiind activitatea Centrului Coregrafic LINOTIP (care în circa un an de activitate a realizat peste 30 de ateliere/cursuri de dans contemporan, co-producții și o stagiune importantă a spectacolelor realizate de Ioana Marchidan și Arcadie Rusu din resurse propriii și co-finanțări de la AFCN).

La nivel institutional, activitatea Centrul National al Dansului Bucuresti, în continuare singura instituție publică de cultură coregrafică finantață direct de către Ministerul Culturii, continuă să fie grevată, în opinia mea, de următoarele probleme:

  • un buget extrem de redus pentru proiectele și programele sale; la o analiza detaliată a bugetului CNDB pentru 2017 (făcut public pe site-ul http://www.cndb.ro) se poate observa o creșterea importantă a cheltuielilor de personal (de aproape 3 ori față de 2016, desigur datorată creșterii numărului de angajați și a creșterii salariilor), pe următorul loc ca importantă fiind cheltuielile dedicate costurilor de chirie pentru Sala Stere Popescu (aproape 324.000 lei), pentru proiectele și programele CNDB fiind alocate o sumă foarte mică în comparație cu salariile și chiria (respectiv 299.000 lei).
  • lipsa unui spațiu modern și aerisit pentru echipa CNDB (21 de angajați care lucrează în 3 birouri mici);
  • cheltuirea unei buget prea mare (aproape 70.000 de Euro/an) pentru chiria unui spațiu impropriu pentru dansul contemporan;
  • nefinalizarea unor proiecte începute – vezi de exemplu portalul uptodance (http://www.uptodance.ro, care este indisponibil în acest moment], programul AMPRENTA sau Dance Roads (care nu au fost continuate in 2017);
  • lipsa unor specialiști din echipa CNDB-ului care sa fie specializați în managementul proiectelor/strângerii de fonduri/derulării de proiecte europene;
  • pierderea credibilității instituționale datorate lipsei de comunicare și a absenței echipei CNDB de la evenimentele organizate de sectorul independent;
  • existența conflictului de interese la nivelul funcționării CNDB-ului (datorată faptului că o bună majoritate din echipa angajată de CNDB sunt artiști care la randul lor sunt implicați în realizarea unor proiecte coregrafice derulate în conexiune cu activitatea CNDB);
  • lipsa de transparența în selecția artiștilor care sunt co-produși/prezentați de către CNDB sau a structurilor care primesc finantari de la CNDB – nu există un apel de proiecte anual iar Consiliul Artistic lansat la început de mandat în 2014 și-a încetat demult existența.

La polul opus CNDB are un portfoliu de proiecte foarte bune – vezi programul de recuperare a memoriei dansului contemporan Time Dance Connection, Premiile CNDB (cred ca cel mai bun și vizibil proiect de la preluarea direcției de catre Vava Stefănescu), parteneriatul international cu Dance Roads (care din păcate nu a fost continuat în 2017) sau demararea constructiei unei Bienale de Coregrafie Est-Europeana RE/DANCE (care a fost însă și ea stopata brutal anul acesta de lipsa finanțării). Și desigur o veste excelentă este obținerea în 2016 a unui nou spatiu – sala OMNIA de la Ministerul Culturii – care însă va necesita destul de mult timp si investitii financiare pentru reabilitatea lui și adaptarea lui pentru dansul contemporan.

Trebuie apreciat și efortul important de transparentizare demarat recent pe site-ul oficial al Centrului fiind publicate o serie de rapoarte, bugete precum și proiectul de management pentru perioada 2014- 2017. Pentru cei interesți vă invit să citiți aici planul de management și raportul de activitate, veți avea o mai bună cred înțelegere a activității CNDB.

CE ESTE DE FACUT ?

CUM PUTEM RE-ACTIVA/RE-AȘEZA SCENA DE DANS CONTEMPORAN?

CARE SUNT SOLUȚIILE POSIBILE PENTRU UN VIITOR MAI BUN PENTRU DANSUL CONTEMPORAN?

Citiți în următorul meu post despre propunerile mele și soluțiile care cred că există la îndemâna noastră pentru a aduce lucurile într-o direcția buna.

                                                                         – va urma-

dsc_0121_14895

 

dans.ro 2007

DVD Cover Insert

Dans.RO 2007 – primul program de promovare al dansului contemporan românesc

La finalul anului ’90 și începutul anilor 2000 am investit mult timp în promovarea dansului contemporan pe plan național și internațional. Existau foarte puține informația în țară și se știa pe atunci foarte puțin pe plan internațional despre ce se întămplă aici. Așa a apărut buletinul informativ Info Dans care timp de aproape 5 ani a difuzat în format print (și prin email ulterior) informații relevante despre scena de dans din România, oportunități de ateliere, burse, rezidențe, mici interviuri și cronici literare semnate de Mihai Mihalcea, Liana Tugearu, Cezar Paul Bădescu și alții. Tot atunci am creat și o listă electronică destinată inițial membrilor comunității dansului și care a existat timp de aproape 10 ani și un portal dedicat dansului contemporan (care după apariția CNDB-ul s-a transformat într-un site al Fundației Proiect DMC care a rămăs însa nefinalizat prin dispariția Gabrielei). tot atunci am realizat și primul CD promoțional Dans.RO care prezenta creațiile artistice ale coregrafilor Mihai Mihalcea, Eduard Gabia, Manuel Pelmus, Vava Stefanescu, Cosmin Manolescu, Florin Fieroiu.  Acest CD care a fost distribuit masiv la începutul anilor 2000, la pachet împreuna cu conferințele-video pe care le-am realizat într-o serie de capitale importante precum și cu participarea mea în rețeaua Aerowaves (1996 – 2006) și în proiectul regional Balkan Dance Platfrom (2001-2011) au reprezentat primul program pe termen lung de promovare a dansului contemporan românesc la nivel internațional.

In 2007 profitând de lansarea programului de finanțare PROMCULT al Ministerului Culturii lansat cu ocazia intrării României în Uniunea Europeană, am realizat un nou material video de promovare Dans.RO 2007 care a fost distribuit sub formă de casetă video și DVD în peste 500 de examplare. Materialul video aniversa în egală măsura 10 ani de activitate în domeniul dansului contemporan ai Fundației Proiect DCM. De această dată nu am mai ales artiștii invitați (așa cum am făcut la CD-rom). I-am invitat pe toți cei interesați – artiști și organizații de dans să se înscrie, fiecare completând un talon de înscriere și oferind direct materialul video. Materialul a fost lansat în cadrul unui turneu de promovare în Olanda la Amsterdam și Rotterdam în conexiune cu ultimele reprezentații ale spectacolului Paradis Serial, fiind folosit ulterior ca suport video și distribuit la Zagreb, Catania, New York, Londra, Seul, Tromso, Hammerfest  etc și oferit unui număr important de producători și programatori internaționali.

Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de activitate coregrafică, vă invit să revizitați acest material video, recent digitalizat cu ajutorul unei finanțări oferite de Administrația Fondului Cultural Național în cadrul proiectului 20 de ani | există un viitor pentru dansul contemporan în România? realizat de Fundația Gabriela Tudor. Materialul video include scurte informații despre cele 4 organizații active la acel moment (în ordine alfabetică) – Asociația ArtLink, Centrul de Cultură George Apostu, Centrul Național al Dansului și Fundația Proiect DCM precum și artiștii Andreea Căpitănescu, Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Andreea Novac, Bogdana Pascal, Manuel Pelmuș, Alexandra Piric, Ionuț Stană, Adrian Stoian.

Deși materialul video nu s-a bucurat de succesul primului CD (asta și din cauză probabil că între timp scena internațională s-a schimbat foarte mult și România nu mai este așa exotică), este cred însă un bun document de arhivă care vă oferi întâlnirea cu momente importante din istoria recentă a dansului contemporan românesc și cu spectacole importante.

Vizionare plăcută !

 

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Gabi a fost printe altele și o mare iubitoare de film. Chiar a lucrat pe vremea când lucra la ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) la producția unui film “Tinerețe fără Bătrânețe” realizat de o regizoare sârbă de origine română în care juca și Dan Puric.  Din momentul în care a preluat conducerea Fundaței Pro-Helvetia la București, a susținut financiar o serie de proiecte de film precum și prima ediție a festivalului TIFF din Cluj-Napoca. A sprijinit în mod constant participarea criticilor de film și regizorilor români la diferite festivaluri de film din Elveția precum și tineri artiști/director de festivaluri de film la început de drum. S-a bucurat însă și de o prietenie adevărată și de lungă durată cu criticul de film Alex Leo Serban. Impreună au organizat chiar un festival de film elvețian în primi ani de activiate a Fundației Pro Helvetia din București. La plecarea bruscă Gabrielei știu că Leo a suferit mult în tăcere. Pentru ca Gabi și-a petrecut ultimele luni de viață la Paris și Leo plecase la Buenos Aires, n-au apucat să-și ia rămas bun fizic . Știu însă ca Leo i-a dedicat o conferință despre film, pe care el a ținut-o în ianuarie 2009 la Teatrul Național București. La un an de zile de plecarea Gabrielei, Leo s-a hotărât să plece și după ea, nu înainte însă de a-mi trimite pe email textul conferinței. Imi place să mi-i imaginez pe amândoi, stând pe un nor și discutând despre Lar Von Trier sau despre filmul românesc. M-am decis să fac public acest text de ziua Gabrielei, ca un semn de mare prețuire pentru Gabi și Leo. Mi-e dor de ei, de zâmbetul și eleganța lor, de creativitatea și spiritul lor ludic..

alex leo serban, mihai chirilov, cosmin costinas si vlad la un restaurant marocan.jpg(cu Alex Leo Serban și Mihai Chirilov la un restaurant marocan din Centrul Vechi)

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Selecţiuni din conferinţa susţinută de Alex. Leo Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti, 18 ianuarie 2009 

Daţi-mi voie să dedic această conferinţă unui prieten care a plecat de curînd dintre noi. Este vorba despre Gabriela Tudor. Ea a fost una dintre cei care au pus, de fapt, bazele managementului cultural în România. Ar fi trebuit să fie aici, printre noi, în această dimineaţă…(…)

Întrebarea asta – de ce vedem filme – pare simplă. Ea a constituit titlul cărţii mele care a apărut acum doi ani – sau trei -, la Polirom (nici nu mai ştiu). Iar titlul acestei conferinţe este “Şi totuşi, de ce vedem filme?” Ideea este că, în 500 şi ceva de pagini, n-am putut să epuizez această întrebare. Este o întrebare la care am ajuns să dau multe răspunsuri în funcţie de momentul şi de dispoziţia în care sînt dar, cum spuneam, mi s-a părut foarte interesant să văd ce au de spus ceilalţi despre această întrebare care se ramifică în tot atîtea răspunsuri posibile. Pe blogul domnului Tolontan, de pildă, am găsit comentariul unui user care spunea, pur şi simplu: “De plictiseală, domnule.” Altcineva mi-a administrat, să zicem aşa, pe site-ul ziarului “Ziua”, obiecția serioasă “Aţi omis esenţa problemei: manipularea subconştientului. De ce? ” Nu am înţeles dacă întrebarea era “de ce este manipulat subconştientul?” (la care nu pot să răspund decît “de ce nu?”), sau de ce am omis esenţa problemei – pentru care mă fac întrutotul vinovat. În fine, a mai fost un răspuns care mi s-a părut foarte aproape de adevăr şi care mi-a plăcut foarte mult, venit de la o domnişoară sau doamnă care spunea (pe blogul lui Bucurenci): Pentru că vreau să-mi ofer două ore de altă realitate…

Şi dacă cei mai mulţi dintre noi ne gîndim în aceşti termeni la film? Este ceva care ne oferă timp de două ore (în ultima vreme ceva mai mult, de unde se vede că scenariştii şi producătorii de la Hollywood nu mai pot să povestească în două ore o poveste) sau noi, în două ore, ne oferim o fereastră, o lucarnă spre altceva.

O să vă arăt acum – şi sper să reuşesc pentru că eu şi tehnica sîntem două lumi paralele – o imagine pe care probabil aţi văzut-o cu toţii în ultimele zile. Este imaginea acelui avion al Companiei US Airways, dacă nu mă înşel, care a amerizat în rîul Hudson din Manhattan. Mie mi se pare că, dacă nu am şti ce este, dacă nu am cunoaşte contextul acestei imagini, am putea jura că este eventual o reclamă dar, în orice caz, un cadru dintr-un film făcut la Hollywood, un film-catastrofă. Ceea ce este extraordinar e că toţi pasagerii sînt înşiraţi de-o parte şi de alta pe aripile acestui avion. Asta este o imagine pe care o ştim din realitate. Este ce s-a arătat la ştiri şamd. Dar nu este cinema, evident. Nu doar pentru că este o imagine fixă, ci pentru că, pentru ca ea să devină cinema, trebuie ceva mai mult. Ar fi fost probabil o imagine ideală dacă în spate, în planul îndepărtat s-ar fi văzut silueta New Yorkului. Ei bine, în faţa unei asemenea imagini lumea spune îndeobşte: “Da, viaţa bate filmul.” Cu toţii sîntem de acord că este poate unul dintre enunţurile cele mai folosite în ultima vreme pentru a descrie cumva relaţia pe care o avem cu cinemaul. Viaţa bate filmul. Dar ceea ce poate nu este aparent în acest enunț este că el este, de fapt, o concluzie. Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii, dacă nu chiar a bătut viaţa. Altfel, această comparaţie nu are sens.

Ei bine, într-adevăr, o perioadă foarte lungă (mai precis pînă la apariţia televiziunii), filmul a fost fie echivalentul vieţii, fie o formă de viaţă – n-aş zice idealizată, dar în orice caz idealizată într-un sens foarte formal. În sensul în care este vorba despre viaţă stilizată, în aşa fel încît să ne rămînă în memorie.

Practic, ce căutăm într-un film? Unul dintre răspunsuri l-am dat deja. Căutăm această viaţă într-o formă cît mai aproape de perfecţiune, care să ne intereseze, să ne capteze, să ne captureze timp de – să zicem – două ore. Şi sînt nenumărate posibilităţi de a face acest lucru. Este vorba în primul rînd de evadare, evadarea într-o realitate sau într-o para-realitate, este vorba de aventură (toată lumea adoră filmele de aventuri), este vorba de seducţie, este vorba – în orice caz – de emoţie şi este vorba, cu siguranţă, de hipnoză. Această combinaţie de lucruri pe care le căutăm într-un film ţine de multe, multe alte lucruri pe care le vom vedea pe parcursul acestei conferinţe.

Dar aş spune un lucru: dacă vorbim de film ca imagine în mişcare, există un obiect cinematografic care a fost în cinema încă de la, să zicem, inaugurarea cinematografului. Şi vorbim, practic, despre o posibilă, n-aş spune neapărat comparaţie, mai curînd un paralelism între revoluţia industrială (al cărei produs este şi filmul) şi acest obiect la care vreau să mă refer şi care este trenul – mai bine zis, locomotiva.

Există nenumărate imagini de locomotivă în istoria cinematografului (nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să facă un inventar al tuturor locomotivelor sau trenurilor din istoria cinematografului!), în orice caz există nu numai imaginea unei locomotive dar, pentru a sugera mişcarea sau drumul, este folosită de foarte multe ori imaginea roţilor de locomotivă care se învîrt foarte repede. În momentul acela ştim foarte bine că este vorba de o deplasare între spaţii destul de mari. Bun, o să mă întrebaţi, de ce nu se foloseşte imaginea unei maşini, pentru că maşina deja exista atunci cînd s-a inventat cinematograful, în 1895? E adevărat că avionul încă nu apăruse, dar eu aş spune că un tren sau, mai precis, o locomotivă este o imagine mult mai, să zic aşa, iconică. Este, într-adevăr, spectaculoasă din toate punctele de vedere – ne imaginăm că există aburi, există fum, există tot acel angrenaj de roţi şamd, pe cînd un avion în zbor aproape că nu-ţi dai seama că zboară. El este imobil pe un ecran. Faptul că există această recurenţă a imaginii de locomotivă are mai multe explicaţii. Una dintre ele este exact aceasta – de a da impresia de mişcare, de drum -, dar există şi o întreagă anecdotică în jurul apariţiei locomotivelor în filme. Despre una dintre ele eu am crezut multă vreme că e apocrifă, dar nu este absolut deloc, am întîlnit-o recent într-un volum de eseuri al lui Le Clézio, proaspătul nobelizat, un volum despre cinema în care povestea că o mătuşă sau stră-mătuşă de-a lui era de faţă în momentul în care pe ecranul unui cinematograf parizian lumea a văzut venind o locomotivă şi toţi au sărit din scaun speriaţi. Ceea ce e stupefiant astăzi e că cineva, la momentul respectiv, putea să-şi imagineze că un obiect bidimensional alb-negru era chiar o realitate care năvăleşte peste tine! Astăzi nu mai avem această inocență – asta este absolut cert -, dar la vremea respectivă, pentru că  era ceva cu totul nou, cu totul spectaculos, venirea unei locomotive către public a provocat această reacţie care, cum spuneam, e absolut reală.

Locomotivele şi trenurile în general apar într-un mod aproape maniacal la unul dintre regizorii mei preferaţi, şi anume la Hitchcock. Dar eu am ales mai degrabă o altă imagine, sper s-o găsesc, este alergarea prin Muzeul Luvru din “Bande a part” al lui Jean-Luc Godard. Imaginea este binecunoscută, este una dintre imaginile emblematice ale cinematografului, nu numai ale cinematografului lui Jean-Luc Godard, care pe mine mă fascinează – dincolo de prospeţimea indiscutabilă pe care-a avut-o la începutul anilor ’60 cînd a fost făcut filmul. Este, de fapt, un fel de istorie a cinematografului, comprimată şi adusă la zi astăzi, cînd senzaţia mea e nu numai că cinematograful a ajuns un imens muzeu, dar că lipsa noastră de disponibilitate, de timp, de tot ce vreţi ne fac să trecem pur şi simplu în fugă prin faţa multor filme. La modul teoretic, spuneam, există oricînd această posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost făcute în cinema de la începuturi, de la fraţii Lumiere (1895) pînă alaltăieri, pînă ieri. Cîţi dintre noi, însă, mai avem timp şi, cum spuneam, dispoziţie să vedem toate aceste opere? Deci, practic, ceea ce ar fi trebuit să fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blochează în mici momente în care, în cel mai bun caz, reuşim să trecem în fugă prin faţa unor filme.

Filmele sînt, pînă la urmă, şi o formă de arheologie antropologică. Şi s-ar părea că unul dintre modurile cele mai interesante  pentru acest spectator cumva plictisit şi fără timp este de a vedea începutul cinematografului şi pînă la jumătatea secolului trecut nu doar ca pe un muzeu de filme, dar şi ca pe un muzeu al oamenilor care au trăit în acel timp. Cu alte cuvinte, un mod de a recupera tot acest trecut care mi se pare cumva opac este de a ne imagina istoria cinematografului ca pe o succesiune comprimată de epoci istorice. Şi poate că am avea această curiozitate de a vedea, să zicem, cum arătau oamenii la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cum se comportau, care era gestica lor şamd pentru că, evident, pînă la apariţia sonorului nu am fi ştiut cum vorbesc, care este grăuntele vocii lor. Ei bine, asta am dat-o ca butadă într-un articol din “Idei în dialog”, după care mi s-a părut tot mai mult că, de fapt, este într-adevăr o soluţie, că ar trebui să avem această curiozitate elementară de a privi îndeaproape acest muzeu în imagini, de a ne apropia de aceşti oameni pentru că, pînă una-alta – şi cu excepţia teatrului (dar teatrul, din păcate, nu rezistă decît sub forma conservei filmate) – în cazul cinematografului există acest miracol care înseamnă că tot ceea ce vedem s-a petrecut la un moment dat, iar oamenii aceia, actorii care apar în filmele respective, sînt într-adevăr oameni care au trăit în momentul respectiv. Mie mi se pare o perspectivă absolut vertiginoasă asupra unei arte pentru că, dacă o comparăm cu celelalte arte, singura care poate să mai aibă un asemenea raport cu viaţa este teatrul.

Avem aici un film mut, auzim chiar zgomotul pe care îl face aparatul, poate că mulţi ştiţi deja despre ce e vorba, dar cineva care nu cunoaşte acest film poate crede într-adevăr că este un film mut descoperit din greşeală. Într-adevăr, nu este vorba de aşa ceva, este doar o “imitaţie” de film mut, filmul din 1983 al lui Federico Fellini “E la nave va”. Şi ce face Fellini în acest film este, pe de o parte, o arheologie a cinematografului la începuturile lui. Observaţi că impresia de “autentic” este perfectă, de la figurile care apar pînă la toată această componentă socială, dacă vreţi. Sîntem într-adevăr în 1914, cînd se petrece acţiunea filmului, dar există un lucru senzaţional care se întîmplă în acest film încă de la început. Este vorba de faptul că, în acest prolog, Fellini face trecerea  de la filmul mut la filmul sonor şi pînă la filmul – să nu zicem în culori, încă, dar în orice caz colorizat.

Deci spuneam că e vorba de o arheologie cinematografică pe care, iată, doar cinematograful poate să o facă. O dată pentru că există acest corpus al imaginilor şi în al doilea rînd pur şi simplu pentru că se poate. Cred că cinematograful are această putere de a-şi investiga, de a-şi verifica sursele.

Revenind la ideea aceasta cu viaţa care bate filmul, se întîmplă un lucru asupra căruia o să mă întorc, dar care este – zic eu – fascinant căci se leagă de felul în care ne raportăm la imagini în general, dar mai ales la apariţia oamenilor în aceste imagini (altminteri nu are rost să vorbim). Practic, există această imagotecă universală şi aici putem găsi la modul ideal absolut tot ce a existat de la inventarea cinematografului şi pînă astăzi. În asemenea măsură încît există – astăzi chiar – foarte mulţi oameni care învaţă istoria de la cinematograf şi care sînt convinşi că ceea ce văd nu poate fi decît adevărul gol-goluţ. Este practic aproape un continuum  de imagine în care putem accesa în fiecare moment diferite perioade istorice. Aproape că nu mai există mister. Ceea ce am văzut în jurnalele de actualităţi – vorbesc de jurnalele de arhivă – este la dispoziţia noastră. Ori, riscul evident este că acest continuum de imagine în care recunoaştem lucruri care s-au întîmplat devine realitatea noastră. Această înregistrare a realului, a momentului istoric capătă o valoare de adevăr absolut.