dans.ro 2007

DVD Cover Insert

Dans.RO 2007 – primul program de promovare al dansului contemporan românesc

La finalul anului ’90 și începutul anilor 2000 am investit mult timp în promovarea dansului contemporan pe plan național și internațional. Existau foarte puține informația în țară și se știa pe atunci foarte puțin pe plan internațional despre ce se întămplă aici. Așa a apărut buletinul informativ Info Dans care timp de aproape 5 ani a difuzat în format print (și prin email ulterior) informații relevante despre scena de dans din România, oportunități de ateliere, burse, rezidențe, mici interviuri și cronici literare semnate de Mihai Mihalcea, Liana Tugearu, Cezar Paul Bădescu și alții. Tot atunci am creat și o listă electronică destinată inițial membrilor comunității dansului și care a existat timp de aproape 10 ani și un portal dedicat dansului contemporan (care după apariția CNDB-ul s-a transformat într-un site al Fundației Proiect DMC care a rămăs însa nefinalizat prin dispariția Gabrielei). tot atunci am realizat și primul CD promoțional Dans.RO care prezenta creațiile artistice ale coregrafilor Mihai Mihalcea, Eduard Gabia, Manuel Pelmus, Vava Stefanescu, Cosmin Manolescu, Florin Fieroiu.  Acest CD care a fost distribuit masiv la începutul anilor 2000, la pachet împreuna cu conferințele-video pe care le-am realizat într-o serie de capitale importante precum și cu participarea mea în rețeaua Aerowaves (1996 – 2006) și în proiectul regional Balkan Dance Platfrom (2001-2011) au reprezentat primul program pe termen lung de promovare a dansului contemporan românesc la nivel internațional.

In 2007 profitând de lansarea programului de finanțare PROMCULT al Ministerului Culturii lansat cu ocazia intrării României în Uniunea Europeană, am realizat un nou material video de promovare Dans.RO 2007 care a fost distribuit sub formă de casetă video și DVD în peste 500 de examplare. Materialul video aniversa în egală măsura 10 ani de activitate în domeniul dansului contemporan ai Fundației Proiect DCM. De această dată nu am mai ales artiștii invitați (așa cum am făcut la CD-rom). I-am invitat pe toți cei interesați – artiști și organizații de dans să se înscrie, fiecare completând un talon de înscriere și oferind direct materialul video. Materialul a fost lansat în cadrul unui turneu de promovare în Olanda la Amsterdam și Rotterdam în conexiune cu ultimele reprezentații ale spectacolului Paradis Serial, fiind folosit ulterior ca suport video și distribuit la Zagreb, Catania, New York, Londra, Seul, Tromso, Hammerfest  etc și oferit unui număr important de producători și programatori internaționali.

Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de activitate coregrafică, vă invit să revizitați acest material video, recent digitalizat cu ajutorul unei finanțări oferite de Administrația Fondului Cultural Național în cadrul proiectului 20 de ani | există un viitor pentru dansul contemporan în România? realizat de Fundația Gabriela Tudor. Materialul video include scurte informații despre cele 4 organizații active la acel moment (în ordine alfabetică) – Asociația ArtLink, Centrul de Cultură George Apostu, Centrul Național al Dansului și Fundația Proiect DCM precum și artiștii Andreea Căpitănescu, Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Andreea Novac, Bogdana Pascal, Manuel Pelmuș, Alexandra Piric, Ionuț Stană, Adrian Stoian.

Deși materialul video nu s-a bucurat de succesul primului CD (asta și din cauză probabil că între timp scena internațională s-a schimbat foarte mult și România nu mai este așa exotică), este cred însă un bun document de arhivă care vă oferi întâlnirea cu momente importante din istoria recentă a dansului contemporan românesc și cu spectacole importante.

Vizionare plăcută !

 

Advertisements

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Gabi a fost printe altele și o mare iubitoare de film. Chiar a lucrat pe vremea când lucra la ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) la producția unui film “Tinerețe fără Bătrânețe” realizat de o regizoare sârbă de origine română în care juca și Dan Puric.  Din momentul în care a preluat conducerea Fundaței Pro-Helvetia la București, a susținut financiar o serie de proiecte de film precum și prima ediție a festivalului TIFF din Cluj-Napoca. A sprijinit în mod constant participarea criticilor de film și regizorilor români la diferite festivaluri de film din Elveția precum și tineri artiști/director de festivaluri de film la început de drum. S-a bucurat însă și de o prietenie adevărată și de lungă durată cu criticul de film Alex Leo Serban. Impreună au organizat chiar un festival de film elvețian în primi ani de activiate a Fundației Pro Helvetia din București. La plecarea bruscă Gabrielei știu că Leo a suferit mult în tăcere. Pentru ca Gabi și-a petrecut ultimele luni de viață la Paris și Leo plecase la Buenos Aires, n-au apucat să-și ia rămas bun fizic . Știu însă ca Leo i-a dedicat o conferință despre film, pe care el a ținut-o în ianuarie 2009 la Teatrul Național București. La un an de zile de plecarea Gabrielei, Leo s-a hotărât să plece și după ea, nu înainte însă de a-mi trimite pe email textul conferinței. Imi place să mi-i imaginez pe amândoi, stând pe un nor și discutând despre Lar Von Trier sau despre filmul românesc. M-am decis să fac public acest text de ziua Gabrielei, ca un semn de mare prețuire pentru Gabi și Leo. Mi-e dor de ei, de zâmbetul și eleganța lor, de creativitatea și spiritul lor ludic..

alex leo serban, mihai chirilov, cosmin costinas si vlad la un restaurant marocan.jpg(cu Alex Leo Serban și Mihai Chirilov la un restaurant marocan din Centrul Vechi)

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Selecţiuni din conferinţa susţinută de Alex. Leo Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti, 18 ianuarie 2009 

Daţi-mi voie să dedic această conferinţă unui prieten care a plecat de curînd dintre noi. Este vorba despre Gabriela Tudor. Ea a fost una dintre cei care au pus, de fapt, bazele managementului cultural în România. Ar fi trebuit să fie aici, printre noi, în această dimineaţă…(…)

Întrebarea asta – de ce vedem filme – pare simplă. Ea a constituit titlul cărţii mele care a apărut acum doi ani – sau trei -, la Polirom (nici nu mai ştiu). Iar titlul acestei conferinţe este “Şi totuşi, de ce vedem filme?” Ideea este că, în 500 şi ceva de pagini, n-am putut să epuizez această întrebare. Este o întrebare la care am ajuns să dau multe răspunsuri în funcţie de momentul şi de dispoziţia în care sînt dar, cum spuneam, mi s-a părut foarte interesant să văd ce au de spus ceilalţi despre această întrebare care se ramifică în tot atîtea răspunsuri posibile. Pe blogul domnului Tolontan, de pildă, am găsit comentariul unui user care spunea, pur şi simplu: “De plictiseală, domnule.” Altcineva mi-a administrat, să zicem aşa, pe site-ul ziarului “Ziua”, obiecția serioasă “Aţi omis esenţa problemei: manipularea subconştientului. De ce? ” Nu am înţeles dacă întrebarea era “de ce este manipulat subconştientul?” (la care nu pot să răspund decît “de ce nu?”), sau de ce am omis esenţa problemei – pentru care mă fac întrutotul vinovat. În fine, a mai fost un răspuns care mi s-a părut foarte aproape de adevăr şi care mi-a plăcut foarte mult, venit de la o domnişoară sau doamnă care spunea (pe blogul lui Bucurenci): Pentru că vreau să-mi ofer două ore de altă realitate…

Şi dacă cei mai mulţi dintre noi ne gîndim în aceşti termeni la film? Este ceva care ne oferă timp de două ore (în ultima vreme ceva mai mult, de unde se vede că scenariştii şi producătorii de la Hollywood nu mai pot să povestească în două ore o poveste) sau noi, în două ore, ne oferim o fereastră, o lucarnă spre altceva.

O să vă arăt acum – şi sper să reuşesc pentru că eu şi tehnica sîntem două lumi paralele – o imagine pe care probabil aţi văzut-o cu toţii în ultimele zile. Este imaginea acelui avion al Companiei US Airways, dacă nu mă înşel, care a amerizat în rîul Hudson din Manhattan. Mie mi se pare că, dacă nu am şti ce este, dacă nu am cunoaşte contextul acestei imagini, am putea jura că este eventual o reclamă dar, în orice caz, un cadru dintr-un film făcut la Hollywood, un film-catastrofă. Ceea ce este extraordinar e că toţi pasagerii sînt înşiraţi de-o parte şi de alta pe aripile acestui avion. Asta este o imagine pe care o ştim din realitate. Este ce s-a arătat la ştiri şamd. Dar nu este cinema, evident. Nu doar pentru că este o imagine fixă, ci pentru că, pentru ca ea să devină cinema, trebuie ceva mai mult. Ar fi fost probabil o imagine ideală dacă în spate, în planul îndepărtat s-ar fi văzut silueta New Yorkului. Ei bine, în faţa unei asemenea imagini lumea spune îndeobşte: “Da, viaţa bate filmul.” Cu toţii sîntem de acord că este poate unul dintre enunţurile cele mai folosite în ultima vreme pentru a descrie cumva relaţia pe care o avem cu cinemaul. Viaţa bate filmul. Dar ceea ce poate nu este aparent în acest enunț este că el este, de fapt, o concluzie. Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii, dacă nu chiar a bătut viaţa. Altfel, această comparaţie nu are sens.

Ei bine, într-adevăr, o perioadă foarte lungă (mai precis pînă la apariţia televiziunii), filmul a fost fie echivalentul vieţii, fie o formă de viaţă – n-aş zice idealizată, dar în orice caz idealizată într-un sens foarte formal. În sensul în care este vorba despre viaţă stilizată, în aşa fel încît să ne rămînă în memorie.

Practic, ce căutăm într-un film? Unul dintre răspunsuri l-am dat deja. Căutăm această viaţă într-o formă cît mai aproape de perfecţiune, care să ne intereseze, să ne capteze, să ne captureze timp de – să zicem – două ore. Şi sînt nenumărate posibilităţi de a face acest lucru. Este vorba în primul rînd de evadare, evadarea într-o realitate sau într-o para-realitate, este vorba de aventură (toată lumea adoră filmele de aventuri), este vorba de seducţie, este vorba – în orice caz – de emoţie şi este vorba, cu siguranţă, de hipnoză. Această combinaţie de lucruri pe care le căutăm într-un film ţine de multe, multe alte lucruri pe care le vom vedea pe parcursul acestei conferinţe.

Dar aş spune un lucru: dacă vorbim de film ca imagine în mişcare, există un obiect cinematografic care a fost în cinema încă de la, să zicem, inaugurarea cinematografului. Şi vorbim, practic, despre o posibilă, n-aş spune neapărat comparaţie, mai curînd un paralelism între revoluţia industrială (al cărei produs este şi filmul) şi acest obiect la care vreau să mă refer şi care este trenul – mai bine zis, locomotiva.

Există nenumărate imagini de locomotivă în istoria cinematografului (nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să facă un inventar al tuturor locomotivelor sau trenurilor din istoria cinematografului!), în orice caz există nu numai imaginea unei locomotive dar, pentru a sugera mişcarea sau drumul, este folosită de foarte multe ori imaginea roţilor de locomotivă care se învîrt foarte repede. În momentul acela ştim foarte bine că este vorba de o deplasare între spaţii destul de mari. Bun, o să mă întrebaţi, de ce nu se foloseşte imaginea unei maşini, pentru că maşina deja exista atunci cînd s-a inventat cinematograful, în 1895? E adevărat că avionul încă nu apăruse, dar eu aş spune că un tren sau, mai precis, o locomotivă este o imagine mult mai, să zic aşa, iconică. Este, într-adevăr, spectaculoasă din toate punctele de vedere – ne imaginăm că există aburi, există fum, există tot acel angrenaj de roţi şamd, pe cînd un avion în zbor aproape că nu-ţi dai seama că zboară. El este imobil pe un ecran. Faptul că există această recurenţă a imaginii de locomotivă are mai multe explicaţii. Una dintre ele este exact aceasta – de a da impresia de mişcare, de drum -, dar există şi o întreagă anecdotică în jurul apariţiei locomotivelor în filme. Despre una dintre ele eu am crezut multă vreme că e apocrifă, dar nu este absolut deloc, am întîlnit-o recent într-un volum de eseuri al lui Le Clézio, proaspătul nobelizat, un volum despre cinema în care povestea că o mătuşă sau stră-mătuşă de-a lui era de faţă în momentul în care pe ecranul unui cinematograf parizian lumea a văzut venind o locomotivă şi toţi au sărit din scaun speriaţi. Ceea ce e stupefiant astăzi e că cineva, la momentul respectiv, putea să-şi imagineze că un obiect bidimensional alb-negru era chiar o realitate care năvăleşte peste tine! Astăzi nu mai avem această inocență – asta este absolut cert -, dar la vremea respectivă, pentru că  era ceva cu totul nou, cu totul spectaculos, venirea unei locomotive către public a provocat această reacţie care, cum spuneam, e absolut reală.

Locomotivele şi trenurile în general apar într-un mod aproape maniacal la unul dintre regizorii mei preferaţi, şi anume la Hitchcock. Dar eu am ales mai degrabă o altă imagine, sper s-o găsesc, este alergarea prin Muzeul Luvru din “Bande a part” al lui Jean-Luc Godard. Imaginea este binecunoscută, este una dintre imaginile emblematice ale cinematografului, nu numai ale cinematografului lui Jean-Luc Godard, care pe mine mă fascinează – dincolo de prospeţimea indiscutabilă pe care-a avut-o la începutul anilor ’60 cînd a fost făcut filmul. Este, de fapt, un fel de istorie a cinematografului, comprimată şi adusă la zi astăzi, cînd senzaţia mea e nu numai că cinematograful a ajuns un imens muzeu, dar că lipsa noastră de disponibilitate, de timp, de tot ce vreţi ne fac să trecem pur şi simplu în fugă prin faţa multor filme. La modul teoretic, spuneam, există oricînd această posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost făcute în cinema de la începuturi, de la fraţii Lumiere (1895) pînă alaltăieri, pînă ieri. Cîţi dintre noi, însă, mai avem timp şi, cum spuneam, dispoziţie să vedem toate aceste opere? Deci, practic, ceea ce ar fi trebuit să fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blochează în mici momente în care, în cel mai bun caz, reuşim să trecem în fugă prin faţa unor filme.

Filmele sînt, pînă la urmă, şi o formă de arheologie antropologică. Şi s-ar părea că unul dintre modurile cele mai interesante  pentru acest spectator cumva plictisit şi fără timp este de a vedea începutul cinematografului şi pînă la jumătatea secolului trecut nu doar ca pe un muzeu de filme, dar şi ca pe un muzeu al oamenilor care au trăit în acel timp. Cu alte cuvinte, un mod de a recupera tot acest trecut care mi se pare cumva opac este de a ne imagina istoria cinematografului ca pe o succesiune comprimată de epoci istorice. Şi poate că am avea această curiozitate de a vedea, să zicem, cum arătau oamenii la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cum se comportau, care era gestica lor şamd pentru că, evident, pînă la apariţia sonorului nu am fi ştiut cum vorbesc, care este grăuntele vocii lor. Ei bine, asta am dat-o ca butadă într-un articol din “Idei în dialog”, după care mi s-a părut tot mai mult că, de fapt, este într-adevăr o soluţie, că ar trebui să avem această curiozitate elementară de a privi îndeaproape acest muzeu în imagini, de a ne apropia de aceşti oameni pentru că, pînă una-alta – şi cu excepţia teatrului (dar teatrul, din păcate, nu rezistă decît sub forma conservei filmate) – în cazul cinematografului există acest miracol care înseamnă că tot ceea ce vedem s-a petrecut la un moment dat, iar oamenii aceia, actorii care apar în filmele respective, sînt într-adevăr oameni care au trăit în momentul respectiv. Mie mi se pare o perspectivă absolut vertiginoasă asupra unei arte pentru că, dacă o comparăm cu celelalte arte, singura care poate să mai aibă un asemenea raport cu viaţa este teatrul.

Avem aici un film mut, auzim chiar zgomotul pe care îl face aparatul, poate că mulţi ştiţi deja despre ce e vorba, dar cineva care nu cunoaşte acest film poate crede într-adevăr că este un film mut descoperit din greşeală. Într-adevăr, nu este vorba de aşa ceva, este doar o “imitaţie” de film mut, filmul din 1983 al lui Federico Fellini “E la nave va”. Şi ce face Fellini în acest film este, pe de o parte, o arheologie a cinematografului la începuturile lui. Observaţi că impresia de “autentic” este perfectă, de la figurile care apar pînă la toată această componentă socială, dacă vreţi. Sîntem într-adevăr în 1914, cînd se petrece acţiunea filmului, dar există un lucru senzaţional care se întîmplă în acest film încă de la început. Este vorba de faptul că, în acest prolog, Fellini face trecerea  de la filmul mut la filmul sonor şi pînă la filmul – să nu zicem în culori, încă, dar în orice caz colorizat.

Deci spuneam că e vorba de o arheologie cinematografică pe care, iată, doar cinematograful poate să o facă. O dată pentru că există acest corpus al imaginilor şi în al doilea rînd pur şi simplu pentru că se poate. Cred că cinematograful are această putere de a-şi investiga, de a-şi verifica sursele.

Revenind la ideea aceasta cu viaţa care bate filmul, se întîmplă un lucru asupra căruia o să mă întorc, dar care este – zic eu – fascinant căci se leagă de felul în care ne raportăm la imagini în general, dar mai ales la apariţia oamenilor în aceste imagini (altminteri nu are rost să vorbim). Practic, există această imagotecă universală şi aici putem găsi la modul ideal absolut tot ce a existat de la inventarea cinematografului şi pînă astăzi. În asemenea măsură încît există – astăzi chiar – foarte mulţi oameni care învaţă istoria de la cinematograf şi care sînt convinşi că ceea ce văd nu poate fi decît adevărul gol-goluţ. Este practic aproape un continuum  de imagine în care putem accesa în fiecare moment diferite perioade istorice. Aproape că nu mai există mister. Ceea ce am văzut în jurnalele de actualităţi – vorbesc de jurnalele de arhivă – este la dispoziţia noastră. Ori, riscul evident este că acest continuum de imagine în care recunoaştem lucruri care s-au întîmplat devine realitatea noastră. Această înregistrare a realului, a momentului istoric capătă o valoare de adevăr absolut.

 

 

 

despre Pufiță

 

Pufiță – iubitul nostru caniche apricot nu mai este. A plecat să alerge printre nori. Sau cum îmi place mie să mi-l închipui acum în această dimineață, dansează pe un curcubeu. Pufiță avea de fapt mai multe nume – îl strigam cu toții când Scufus-Pufus, ham-ham, pufulină, bebescuf, pufițescu, scufiță, garofiță, însă mai toata lumea l-a cunoscut sub numele care l-a făcut celebru în cercul nostru de cunoștiințe. In curând, în octombrie urma să împlineacă venerabilă vârstă de 16 ani, însă din pacate n-a mai apucat să se bucure de tortul lui personalizat cu morcovi și țelina pe care-l primea cadou în ultimii ani de la Ștef.

Ne-a iubit pe toți intens și necondiționat timp de 189 luni adică aproximativ 5670 de zile. Era un cățel cu temperament, inteligent și cum altfel oare, un mare alintat. De mic a avut mai multe familii unde încerca însă de fiecare dată să se impună ca șef de pufei. A ajuns în viața noastră adus de Moș Crăciun în decembrie 2001 sub forma unui caniche pitic foarte pufos. Care avea rapid să devină destul de mare și lățos. Din familia lui – au fost 4 puiuți, el a fost singurul băiat – a fost singurul care a supraviețuit. Gabi a vrut să-l facă actor de cinema, iar eu dansator. A ajuns până la urma model. Suzi chiar i-a realizat 2 portrete speciale și i-a oferit un loc special în muzeul Câinelui.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pufiță – lucrări de Suzana Dan

pufita

Când era micuț, pe la un 1 an și jumătate, țin minte că a fost mușcat pe Jules Michelet de un lup apărut brusc dintr-o curte, care l-a luat de ceafă. De atunci a ales să stea departe de câinii de talie mare, era însă prieten bun cu cei de talie mică, în special cu cockerii și bichonii Avea însă pică pe husky, pe care-i lătră de zor de fiecare dată. Ii plăcea mult să se plimbe în parcul din Grădina Icoanei unde se simțea în largul lui și mirosea de zor iarba și copacii. Insă obișnuia să meargă și în Parcul Ioanid, în special cu Gabi, care era foarte mândră de el. Sau în Parcul Operei cu Tiță și Vlad. De-a lungul timpului a avut mai multe case și familii care l-au îngrijit cu drag.

Un lucru m-a fermecat la Baiatu’, cum îi spuneam eu. De fiecare dată când ieșeam la plimbare cu el, zâmbetele răsăreau brusc larg pe fețele terne ale necunoscuților cu care ne întâlneam.  Avea un farmesc special, știa să-i facă pe oameni să zămbească. A fost și un protestatar convins, l-am luat la multe din protestele din ultimii ani. A fost un prieten și martor tăcut al momentelor mele dificile. A fost alături de mine și m-a lins pe degete și pe obraji în perioadele de mare tristețe de după plecarea bruscă a Gabrielei când m-a obligat să ies la aer.

Acum patru ani era să-l pierdem din cauza unui tumori la splină. Am reușit împreună cu Vlad, să-l salvăm în extremis deși intrase în comă în urma unei hemoragii interne. Micuțul de el, s-a luptat demn timp de 2 săptămăni și a reușit să-și revină pe deplin, fusese puternic.

De fiecare data cand aveam invitati acasă la un Dixit sau drink/chat, Pufiță făcea o vizită pe la fiecare oaspete, care era obligat să-i mângăie de zor buclele aurii. Abia după aceea se ducea să se culce pe covorul lui și se lăsa să adoarmă adânc De fiecare dată însă când cineva vroia să plece de la petrecere lătra însă de zor, manifestându-și dezarcordul. Nu-i plăcea clar să rămână singur…In ultimii ani, ieșeam cu Ștef și Pufiță în plimbări prin parcul Cișmigiu, care era destul de aproape de studioul ZonaD. Uneori venea și ne făcea vizite la studio pe Iulia Hașdeu, unde îi plăcea să zburde prin sala de dans sau pur și simplu se odihnea lângă scaunul Ștefaniei, de care se atașase iremediabil. In putinele momente cand ea pleca singură de acasă iar eu și Pufiță rămâneam împreună acasă, stătea de pază la ușa de la intrare așteptând-o să se întoarcă acasă. Uneori chiar adormea acolo deși mă rugam de el să vină la mine în pat, nu-și părăsea deloc locul. Era foarte credincios. Și muscăcioș, trebuie să recunosc.

De un an de zile începuseră să apară problemele inerente vârstei, în special legate de piciorușele lui, care începuseră să-l lase. Obosea repede și nu mai putea să se ridice ușor în picioare, avea dureri. L-am dus la doctor, i-am dat pastile, i-am făcut injecțiii însă ușor-ușor a trebuit să-i reducem plimbările. In aprilie anul acesta problemele s-au acutizat și n-a mai putut să se ridice deloc singur în picioare. La final de aprilie a trebuit să mă despart de el din cauza proiectelor mele artistice și a plecărilor dese. Vlad și Adela l-au primit din nou cu bucurie și l-au înconjurat cu mare dragoste așa cum au făcut tot timpul când era în vizită la ei. Deși bolvav și plăpând, a continuat să ne iubească necondiționat pe toți, până într-o sâmbătă de vară răcoroasă. Pufiță – o să ne fie tare dor de sforăitul tău, de ochișorii tăi cei mari și umezi și coamele aurii care fluturau de zor în vânt.

Spor la alergat printre nori, Baiatu’ meu cel drag.

pufitza felicitare anul nou 2007felicitare2005IMG_0595

 

 

 

#dancingthecity

desi am revenit recent din SUA, unde am am avut 2 reprezentatii cu [Fragile] si 2 ateliere de dans contemporan, corpul si inima mi-a ramas in Portugalia unde timp de 3 saptamani am explorat performativ si dansat de zor in locuri diferite ca atmosfera cu oameni vechi si noi. a fost supercool si intens. primul proiect s-a derulat la Faro, in inima regiunii Algarve unde in cadrul festivalului “Encontros do Devir” am beneficiat de o rezidenta oferita de Devir/CAPA un centru de arte performative din Algarve care organizeaza o stagiunea anuala de evenimente, spectacole si rezidente.

 

prima saptamina – #dancingthecity –  a fost dedicata unui retreat de dans contemporan la care au participat 11 dansatori, actori si amatori de dans care a fost organizata in cadrul proiectului “publicul e scena” sprijinita financiar de AFCN prin care am putut oferi 3 burse unor artisti care si-au dorit sa lucreze cu mine – Alina Usurelu  (care a documentat in acelasi timp rezidenta cu niste poze superbe), Judith State si Idris Clate. Am lucrat cam 5-6 ore/zilnic fie in studioul de dans sau pe strazile din Faro. intr-una din zile am performat si in trenul care ne-a dus la Tavira, pe una din frumoasele plaje salbatice Ilhas de Tavira. Plaja era aproape pustie (doar niste surferi se luptau cu valurile) si plina de o ceata valuroasa. dupa o scurta sesiune de dans pe plaja ne-am aruncat goi in valurile care se spargeau cu zgomot. ce senzatie faina de libertate…la intoarcere in Faro, Claudiu ne-a performat un solo plecand de la obictele noastre persoanale, care i-a adus aplauze la scena deschisa. si un premiu bine-meritat de 125 Euro (stransi din donatiile noastre) pentru proiectul pe care l-am experimentat. am lucrat cu fragilitatea, valurile, libertatea si privirea. experienta locurii in Teatrul CAPa fost fantastica, ce poti sa-ti doresti mai mult decat sa iesi din camera ta si sa te apuci imediat de dans. iar la parter sa ai o sala de spectacol…

 

This slideshow requires JavaScript.

seara am avut sansa sa vedem si 3 spectacole de dans prezentate de artisti din Brazilia, Austria si Portugalia/Nigeria in cadrul festivalului Encontros care au ca tema comuna identitatea. mie, cel mai mult mi-a placut spectacolul din Brazilia ” Boca de Ferro” prezentat de Marcela Levi & Lucía Russo, o piesa ritualica, infernal si extrem de emotionala. mi-a placut si fragmente din piesa austriacului Simon Meyer, care cu mult umor (si amor) vorbeste despre istoria sa personal a si a tarii sale de origine. iar dupa spectacole am ramas in continuare la discutíi lungi pe marginea dansului…

retreatul de dans s-a terminat cu un explorare performativa la care au participat cei 12 participanti la retreat si peste 20 de persoane din Faro. am dansat cu strainii sub forma unui flashmob durational care s-a terminat cu un drink si tapas la Aperitivo, unul din locurile favorite ale grupului. dupa ce participantii la retreat au plecat s-a asternut linistea. am ramas doar cu Judith si cu Idris si am continuat sa lucram impreuna la unele din temele abordate in prima saptamina. la care am adaugat si lucruri noi. ce pot sa spun, a fost o rezidenta foarte creativa si am gasit cateva idei faine pentru proiectul dans#wanderer pe care-l vom realiza impreuna in aceasta vara/toamna.

 

multumesc #devircapa si #afcn pentru aceasta rezidenta speciala. le multumesc in egala masura si tuturor participantilor curajosi – Alina, Andreea, Claudiu, Catalina, Elena, Iulia, Idris, Jenny, Judith Claudiu, Catalina, Ramona precum si tuturor locanicilor portughezi care s-au bucurat impreuna cu noi de explorarile performative.

#demisia | 12 februarie

Stimați Guvernanți,

Stimați membri ai Parlamentului României,

Am decis să scriu acest mesaj pentru că am ajuns, iată, după 27 de ani de la Revoluția din 89 și la 10 ani de intrarea în Uniunea Europeană, la un capăt de drum. De care sunteți direct răspunzători în fața cetățenilor României și în egală măsură a Istoriei acestei țări.

De 27 ani continuați să conduceți discreționar și să legiferați în interesul dumneavoastră personal și al partidelor pe care le reprezentați. Continuați să susțineți trans-partinic furtul și corupția generalizată, oportunismul, minciuna și lipsa de profesionalism. Odată la 4 ani veniți în fața noastră cu un program electoral bine cosmetizat și prezentat, de care însă uitați imediat ce ați preluat conducerea acestei tări.

În 31 ianuarie, în urma unui act fără precedent în istoria acestei tări pe care l-ați demarat la ceas de noapte, am decis să ieșim în stradă pentru a protesta și a ne apăra dreptul la viitor. Nu, nu mai suntem de acord cu legi făcute pe colțul mesei de partid, de guverne pline de miniștri mincinoși, cu legi făcute cu dedicație pentru oameni politici corupți sau câteva companii private (vezi legea pentru Roșia Montană).

Prin modul defectuos în care conduceți și administrați această țară, prin legile și inițiativele legislative pe care le propuneți în Parlamentul României, prin modul rușinos în care ne reprezentați în Parlamentul European, nu faceți decât să încercați să ne furați viitorul.

Care este urgența modificării Codului Penal când oamenii continuă să moară în spitale din cauza condițiilor inumane care există acolo? De ce avem nevoie de o lege pentru înființarea festivalului internațional “Pasărea Măiastră” care să aibă ca scop “conservarea și promovarea patrimoniului românesc și universal de dansuri și muzică tradițională sacră și laică” (proiect prin care Parlamentul încearcă să readucă în prezent festivalul Cântarea României) în condițiile în care Guvernul României și Parlamentul nu au aprobat de peste 4 ani o strategie națională de dezvoltare pentru întreg sectorul cultural? Care sunt de fapt urgențele acestei țări?

Lupta noastră este pentru adevăr și pentru o guvernare bazată pe principii transparente, profesionalism și în interesul cetățenilor. Și nu suntem plățiti de George Soros sau de multinaționale, nu suntem organizați din umbră de partidele din opoziție pentru a răstuna sistemul politic rezultat în urma alegerilor parlamentare din 2016. Nu am ieșit în stradă pentru că am fost prost informați așa cum tot încercați să acreditați în ultimele zile. Nu suntem cu toții atât de proști și de inculți precum ne credeți.

Vom continua să protestăm atât în București, cât și în alte orașe până veți recunoaște public că ați greșit și veți face demersuri reparatorii autentice. O să continuăm să vă cerem în fiecare zi și noapte DEMISIA. Guvernul Grindeanu trebuie să demisioneze pentru că este întregime vinovat pentru adoptarea Ordonanței 13/2017 împotriva legii, în ciuda tuturor avizelor negative existente și a reacției Președintelui care ceruse Parlamentului declanșarea unui referedum pe modificările propuse de ordonanță.

În egală măsură, vă cerem DEMISIA domnule Liviu Dragnea de la conducerea Camerei Deputaților pentru că sunteți condamnat penal pentru că ați folosit “abuziv autoritatea şi influenţa” în partidul PSD “pentru a denatura rezultatul scrutinului” de la referedumul trecut. Prin această condamnare nu mai aveți calitatea morală să conduceți Parlamentul României și să faceți legi în interesul acestui popor.

Vă cerem și dvs. DEMISIA domnule Călin Popescu Tăriceanu de la conducerea Senatului României pentru că sunteți în acest moment achetat penal pentru infracţiuni de mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului. Și pentru că încercați să scoateți România din traseul european în care a pornit acum 10 ani. Nu mai aveți nici dvs. calitatea morală de a conduce Senatul României.

Stimați Guvernanți și Parlamentari, nu mai avem încredere în dumneavoastră. Nu mai puteți reprezenta și guverna această țară după ce v-ați grăbit la ceas de noapte să legiferați în interesul hoților.

Era să uit un lucru important. Mișcarea protestatară care se întâmplă acum în România este în fapt un lucru foarte frumos. Ați reusit să ne uniți în jurul unor principii și valori bazate pe dreptate. Acesta este răsăritul unei noi Revoluții post-adevăr, a oamenilor indragostiți de o justiție funcțională, cu principii democratice și valori europene.

Chiar dacă diseară nu vom reuși să depășim milionul, vom continua să luptăm pentru viitorul acestei țări, pentru un parcurs al României în interiorul Uniunii Europene și pentru generațiile viitoare.

Mesajul meu este #rezistam #demisia #romaniaparcurseuropean.

Cosmin Manolescu | 12.02.2017

20170202_200049

2016 la final

2016 a fost un an complicat. pe scurt a însemnat: 7 spectacole cu zmeul și [Fragil] cu peste 500 de spectatori la Timișoara, Brașov, București și Sibiu, 2 ateliere intensive la Cluj-Napoca și Cisnădioara, 2 rezidențe organizate, 2 petreceri performative, 5 seri de filme de dans,  peste 50 de proiecte evaluate, 1 proiecte de management instituțional evaluat, 2 proiecte europene realizate pentru București 2021 și Galway 2020, 4 proiecte monitorizate, 1 bursă Gabriela Tudor în management cultural, 5 dosare de candidatură pentru finanțări depuse, 2 calătorii de explorare în Spania, Portugalia și India, 1 participare la o conferință europeană la Bruxelles, 17 postări – 945 de vizitatori – 2613 vizualizări pe blogul revolutia corpului, 1 document cu propuneri pentru strategia națională trimit Ministerului Culturii, 3 interviuri online și peste 1000 de mesaje electronice trimise pentru proiectele derulate.

pentru sectorul cultural a însemnat scandaluri la ArCuB, Operă, Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov, eșecul modificării legii privind concursul pentru managementul instituțiilor publice culturale, demiterea lui Vlad Alexandrescu și mandatul cuminte al Corinei Șuteu la Ministerul Culturii, campania eșuată pentru achiziționarea Cumințeniei lui Brâncuși, desemnarea Timișoarei drept Capitală Europeană a Culturii 2021, modificarea legii cinematografiei, finalizarea proiectelor culturale realizate prin fondurile norvegiene.

încerc și un top subiectiv al lucrurilor pozitive care au marcat anul: re-lansarea AFCN-ului prin mandatul Irinei Cios și al unui nou Consiliu AFCN performant  (vezi primul call de proiecte multi-anuale, premiile anuale AFCN, introducerea rezidențelor artistice ca domeniu de finanțare, creșterea calității evaluării proiectelor culturale), obținerea unui nou spațiu pentru CNDB (mulțumiri Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu), relansarea transparentă a programului de sprijinire a sectorului coregrafic și continurea Amprentei, apariția unor noi spații independente (Linotip, TIT, teatrul Apollo 111, Salonul de Proiecte etc), expoziția “Normalitate, ce cuvânt brutal” de la MNAC, festivalul #neoteric de la Brașov, turneul [Fragil] 2016, numirea Irinei Petrescu la direcția Institutului Francez din București, premiera filmului Toni Erdmann, lansarea asociației Institutul Prezentului de către Ștefania, câștigarea procesului meu cu Jandarmeria Română și călătoria emoțională din India.

la capitolul eșecurilor punctez: finalul dezastruos al campaniei Cumințeniei Pământului, ne-asumarea Strategei Sectoriale în Cultură de către guvernarea tehnocrată, pactul dintre Corina Șuteu și Ion Caramitru care duce la renunțarea la procesul de reformă privind mangementul institutiilor publice de cultura demarat de Vlad Alexandrescu, ne-asumarea pe ultima sută de metri de către guvernul Cioloș a dosarului Roșia Montană depus la Unesco, câștigarea alegerilor locale și parlamentare de către PSD și ALDE, continurea procesului de insularizare a mediului coregrafic….și lista poate continua. însă mai bine stop.

încerc și un jurnal din memorie pentru fiecare lună.

2016 începe dificil. încă din primele zile încep lucrul pentru București 2021. încerc cu colegii mei din Curratorium să negociam un nou format de lucru mai transparent și eficient pentru continuarea dosarului de candidatură. moment în care explodează bomba – primarul-interimar incompetent Răzvan-Ioan Sava (același care n-a fost în stare să articuleze doua cuvinte în fața comisiei de selecție europeană) pornește atacul contra ArCuB-ului. este nevoie de o mobilizare exemplară, trimitem communicate de presă, se lansează o petiție online semnată de peste 3500 oameni de cultură și operatori culturali, se pichetează Primăria și apar o serie de reacții și articole din partea sectorului cultural și a organizațiilor civice. în final se reușeste, cel puțin pentru moment, salvarea  dosarului de candidatură. însă eu decid să mă retrag din echipa Curratoriumului, simt că avem viziuni diferite, așă că decid să iau o pauză. de asemenea decid să nu mai depunem nici o aplicație cu Fundația Gabriela Tudor la nici un program de finanțare. am obosit pur și simplu. după 19 ani nu există nici o modificare importantă la nivelul politicilor publice de finanțare și în continuare se face o discriminare clară între sectorul public și cel privat. în schimb la AFCN există schimbări pozitive. instituția aniversează 10 ani de activitate și sunt oferite primele premii de excelență pentru manageri culturali și ONG-uri culturale. eu sunt invitat în juriu și mă bucur de bucuria premianților. primul semn pozitiv al anului.

întreaga lună februarie și parțial din martie a fost destinată (re)descoperirii Spaniei și Portugaliei unde am plecat într-o călătorie sabatică de explorare cu Ștefania, partenera mea de viață. ca de obicei la fiecare început de an ne oferim o călătorie în străinătate pentru a ne încarca bateriile. am petrecut mult timp în compania lui Picasso și a muzeelor de artă contemporană din Malaga, Cadiz, Sevilla, Valencia si Alicante, am explorat Andalusia călătorind cu aubuzul prin orașele ei “pueblo blanco”. și m-am îndrăgostit clar de Ronda și Cadiz precum și de flamenco-ul performat în barurile de noapte. simt că o revin curând prin Andalusia. am făcut și o mică tură prin Sudul Portugaliei la Faro și Tavira, unde am descoperit niște plaje sălbatice superbe pe care sper să o explorăm împreună în pași de dans. am revenit la timp în țară pentru a participa la întălnirea rețelei Cultura în Educație și pentru câteva mici meetinguri profesionale legate de programul București 2021. Tot atunci, într-o întălnire privată, am aflat că rețeaua IETM plănuiește un plennary meeting în 2017 la București. funny, după iată aproape 20 de ani după încercările mele de la finalul anilor 1990 când lucram la ArCuB și vroiam să organizăm o întâlnire. cam târziu pentru România, însă vorba proverbului – mai bine mai târziu decât niciodată. sunt invitat să deschid sezonul 2 la Round Table unde timp de o oră mă conversez extrem de agreabil cu Valentina Dediu. wow, ce bine s-a pregătit pentru emisiunea asta, știe o gramădă de lucruri despre mine. iar la final mă performez cu Catrinel într-un scurt fragment din Camera 1306.

în aprilie am sărbătorit ziua mea de naștere printr-o nouă călătorie cu Ștefulici în Toscana. Am vizitat Livorno, Pisa și Florența. ne-am bucurat din plin de soarele toscan, uleiul de măsline, mozzarela de buffala și ne-am plimbat încet pe urmele lui Michellangello prin orașul florentin. sculpturile lui din Capela Medicilor despre care citesem cu nesaț în cărțile adoloscenței – Ziua și Noaptea, Aurora și Amurgul m-au impresionat. Iar David din Galleria dell’Accademia este fasinant. am stat acolo aproape o oră uitându-mă la minunea de om sculptată în marmura de. în timp ce scriu mi se face brusc dor de zilele toscane. primesc pe email o propunere din Irlanda din partea echipei Galway 2020 de a colabora cu cu ei la cosntrucția unui proiect de dans european. revenim în țară chiar de ziua internațională a dansului care, se pare că a trecut neobservată în țară.

în luna mai am început lucrul serios. pe ultima sută de metri înainte de a fi demis, Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu mă desemnează evaluator al proiectului de management pentru CNDB pe anul 2015 și expert național într-o comisie de lucru la Uniunea Europeană pe probleme de mobilitate artistică și drepturile artiștilor. UE însă mă consideră expert independent așă că până la urma plec la Bruxelles pe banii mei (ce mi-au fost ulterior rambursați abia după câteva luni). la întâlnire n-am prea avut despre ce să vorbesc pentru că în RO la acest capitol suntem 0 barat. nu există proiecte naționale, nici legislație, nici programe de finanțare. nici statut al artistului nu avem. asta în timp ce celalte țări investesc f. mult în mobilitate. despre călătoria la Bruxelles am scris deja pe blog aici. ce mai pot să adaug față de acel moment este că deși am trimis un raport amplu cu propuneri clare la Ministerul Culturii, mare lucru nu s-a întâmplat. nici măcăr programul de mobilitate (care putea fi demarat printr-o semnătură a Ministrului) n-a fost demarat în 2016. la întoarecerea din țară primesc prin poștă o amendă din partea Jandarmieriei. sunt amendat cu 500 de lei pentru prezența la una din manifestățiile de suport pentru Vlad Alexandrescu. decid să contest amenda în justiție. cât despre evaluarea CNDB-ului, mea culpa, s-a terminat nasol pentru mine. m-am ales cu o contestație profesională și cu înghețarea (din nou) a relațiilor profesionale cu această instituție. sper totuși ca colegii mei să poate trece pentru acest moment dificil. în același timp Consiliul AFCN îmi oferă onoarea de a deveni evaluator la contestațiile depuse la domeniul “muzica” iar ArCub mă invită și el să evaluez proiectele de la secțiunea dans. destul de ciudată senzație de a trece in liga evaluatorilor, mai ales că știu din experiență proprie cât de complicată este viața celor care aplică.

începând cu luna lui cireșar am început serios lucrul și pe partea artistică cu un primul atelier-spectacol la Timișoara în cadrul proiectui ZonaD turneu Paradis Serial, proiect co-finanțat de AFCN în urma unei aplicații depuse în 2015. (re)întălnirea cu Timișoara a fost faină. După aproape 16 ani de la ultima vizită, am regăsit un oraș verde și foarte viu cu oameni frumoși. am scris despre experiența lucrului pe blog. în paralel am finalizat pregătirile logistice pentru turneul [Fragile], formatul atelierelor de la Cisnădioara, Brașov și Sibiu. de asemenea am finalizat și concepul și bugetul proiectului regional Balkan Connections & Bodies, comisionat de București 2021. În plan politic au loc alegerile locale unde ciuma roșie se întinde în toată țara prefigurând dezastrul. Bucureștiul este câștigat pentru prima dată de PSD iar Gabriela Firea deveni Primăriță. Printre primele decizii luate, Primăria anulează week-endurile sportive de pe bdul. Kisellef. după mita lui Oprescu, trădărea lui Sava, iată cam ajuns să cădem din lac în puț. iar la final de lună vine Brexitul. decizia britaniciilor care votează la referendum ieșirea din Uniunea Europeană suprinde pe toată lumea, inclus pe mine. tot în iunie am reluat spectacolul zmeul sau ce este dansul contemporan la Centrul Replika, unul din puținele spații independente din București cu o energie superfaină și oameni frumoși. Zan-san n-a mai venit la București așa că am refăcut spectacolul sub forma unui piese solo care se finalizează cu filmul ce este dansul contemporan realizat în colaborare cu Tania Cucoreanu la București, Kinosaki și Tokyo.

în iulie, când soarele arde Bucureștiului și toată lumea pleacă în vacanță, eu rămân în București și continui să lucrez. la invitația lui Cristian Neagoe și ActiveWatch (mulțumesc Mircea) realizez pentru expoziția “Normalitate, ce cuvant brutal!” de la MNAC un film experimental cu Ciprian Gheorghe și o serie de 4 ateliere de dans în cărucior rulant.

primul atelier de dans debutează cu o fază pe care trebuie povestită. lume multă, oficialități culturale, curatori, corporatiști, publicul larg eterogen așteaptă vernisajul în sala de la etajul 3. cei 6 participanți la atelier își descoperă cărucioarele rulante și rulează încet prin spațiu. discursurile oficiale încep, lumea se bulucește în față și noi cei în cărucioare rămânem cumva mult în spate. așa că nu rămâne decât să ascultăm discursurile uitându-ne în fundul publicului. exact, cam astă este statutul persoanelor cu dizabilități din România. sincer, mi-a fost jenă să-i rog pe cei “normali” din fața noastră să ne facă loc să vedem și noi oficialitățile… a urmat însă un dans pe cinste unde am interacționat din plin cu publicul prezent.

mă țin de promisiunea făcută Gabrielei și ca de obicei, finalizez împreună cu Aurora și Vlad, selecția pentru bursa anuală Gabriela Tudor în management cultural. care anul acesta pleaca la Iași la curatorea Livia Pancu . un semn mic de dragoste în memoria unui om mare care a însemnat foarte mult pentru mine.

la finalul lunii plec la Cisnădioara pentru un atelier experimental în cadrul Icon Arts Academy (mulțumesc Sebastian pentru invitație). printre altele dansăm cu natură, dansăm desculți, ne vopsim pe corp, explorăm dansul butoh, alergăm cu zmeiele și improvizăm la lumina stelelor. n-a fost ușor iar unii dintre participanți n-au rezistat până la final. însă cei care au rămăs până la final, s-au bucurat, cred, de o experiență de neuitat. printre picături  finalize și un interviu pentru blogul profesorului Marian Popescu.

luna august include 2 ateliere de Dans_Rulant la MNAC și un summer school intensiv la Cluj-Napoca cu tema ce este dansul contemporan. programul atelierului de la Cluj este unul extrem de complex. dansez de dimineața până seara cu oameni noi, elevi, studenți, dansatori și tineri coregrafi precum și publicul clujean interesat de întâlnirea cu dansul contemporan. la final prezentăm un spectacol work-in-progress care s-a bucurat de aprecierea publicului prezent. am cunoscut din nou oameni tineri și frumoși. am scris și pe blog despre acest proiect iar Gemma a filmat fragmente din spectacolul final.

toamna a fost foarte bogată. am călătorit din nou la Timișoara unde am început să lucrez la următorul meu proiect coregrafic. care va fi foarte fain cred. am experimentat lucruri foarte diferite, am dansat sub hipnoză (wow, da era un lucru pe care mi-l doream demult), am performat în camera de masaj pentru maseuza mea, am ținut un mic atelier și am prezentat filme de dans în cadrul unei rezidențe la AMBASADA, un super-frumos-spațiu independent și foarte apreciat de timișoreni (mulțumesc Andreea pentru găzduire). am lucrat intens și cu Gemma (o artista vizuala din Londra) cu care sper ca în 2017 să facem un film de dans pentru noul meu proiect coregrafic. până atunci puteți viziona un mic filmuleț teaser realizat de Gemma în urma atelierului de dans de la Timișoara.

ah eram să uit, eram la Timișoara când a fost anunțată decizia comisiei de experți europeni. decizia a fost una meritată pentru că dosarul de candidatură final a fost cel mai bun iar orașul acesta chiar are mare nevoie de această capitală europeană. m-am bucurat din plin de succesul Ștefaniei care a lucrat în echipa TM 2021 și care a avut cred un rol important în finalizarea dosarului de candidatură. lucru care mi-a adus antipatia colegilor de la București :(…am câștigat cu această ocazie un pariu pe tema asta pe care-l făcusem în iunie la prima vizită făcută la Timișoara. lucrez la trei aplicații dificile la AFCN pentru anul 2017 pentru că realitatea este dură. îmi dau seama încă odată ce greu este să fii artist și manager cultural independent în România. însă n-am ce face însă, realitatea este dură.

luna octombrie m-a găsit la Brașov, orașul unde m-am născut. la invitația tânărului festival #neoteric (mulțumesc Mara și Bianca) am condus un atelier de explorare urbană și am prezent două reprezentații cu [Fragil] în orașul de sub Tâmpa. ambele experiențe – atelierul și spectacolele – au ieșit foarte bine. m-am bucurat să descopăr oameni tineri, interesați de explorarea corporalității și interacțiunea directă. oameni curajosi. simt că se crează încet-încet o mică comunitate artistică și poate că în curând vom putea vorbi de o mișcare coregrafică.

sunt obligat să revin la București pentru procesul cu jandarmeria. judecătorul adminte probele mele și mărturia Ozanei (mulțumesc) și-n final anulează amenda. victorie ! de la Brașov plec la Sibiu unde am performat din nou [Fragil] într-un apartament privat închiriat de pe airnb.com. cu ocazia asta m-am revăzut cu prieteni dragi din 2015 și am descoperit noi oameni frumoși. paradoxal, deși Sibiul are o serie de instituții și festivaluri de renume, publicul încă este reticient la întâlnirea cu arta contemporană. poate și pentru că formatul propus de mine include interacțiune multă. însă cred ca are nevoie, după cum bine spunea Marius (o altă întălnire frumoasă din 2016) de mai mult experiment. După Sibiu ne întoarecem la București pentru ultima reprezențație. mă bucur să văd la spectacol mulți oameni noi, atrași probabil de formatul neconvențional și de recomandarea celor care-l văzuseră în 2015. Dana Bergheș scrie chiar o cronică faină.  Martin filmează o secvență din spectacol pe care mi-o trimite pe email. Am avut și 2 spectatorii masculini care se dau în petec la finalul daring. mă bucur că reușeșc să să ajung și la spectacolul Mădălinei – the Agency of Touch, prezentat în cadrul Amprentei CNDB. mă bucur sincer că CNDB își continuă unul din programele sale de succes.

noiembrie demarează cu festivalul Re:dance și performance-ul THE STRANGER GETS A GIFT SERVICE – INTERRUPTOR realizat de Cristina Maldonado . a fost un joc performativ one-to-one, amuzant cu multe mișcări, texte și imagini pe o planșă albă. mi-a plăcut propunerea până în momentul în care după 5 minute am descifrat codul și am intuit că artista, deși invizbilă ochilor mei, era într-o încăpere alăturată. atunci am părăsit logica obiectelor propuse de Cristina și a descis să introduc telefonul meu în joc folosindu-l pe post de cameră video. jocul s-a animat brusc și la final Cristina mi-a arătat chipul ei pentru o secundă. thank you Cristina. a urmat un nou spectacol cu Zmeul la Replika (mulțumesc Replika) și ultimul PARTYING al anului 2016 la TIT, un nou spațiu indepedent condus de artistul vizual Martin Balint, cu care voi colabora în 2017. spațiul este super fain iar Martin realizează ad-hoc o instalație vizuală foarte ofertantă. dansăm non-stop pină la la 5 dimineața.

of course mă ocup și de ultimele pregătiri logistice pentru primul meu retreat de dans și yoga din India. pe ultima sută de metri reușesc să depun și o noua propunere de proiect pentru 2018 la apelul de proiecte lansat de MNAC pentru 2018. Mă duc cu Ștefania să vedem și filmul Tony Erdman, probabil cel mai bun film al anului (sper din toată inima să ia Oscarul pentru cel mai bun film străin). în ultima noapte înainte de plecarea în India, reușesc să citesc și întreaga strategie pentru cultură ce a fost scoasă în dezbatere publică de către Ministerul Culturii. Documentul apare mult prea tărziu la finalul mandatului guvernării tehnocrate într-o perioadă când toată lumea este ocupată. pe lista propusă de noi în decembrie 2015 documentul era în poziție principală fiind clar o prioritate pentru echipa tehnocrată de la MC. care însă din pacate nu l-a considerat prioritar. documentul este foarte stufos, peste 100 de pagini și scheme/infograme, conține multe lucruri bune și necesare sectorului cultural. însă este lipsit de viziune și propune foarte puține reforme structurale, care sunt mai mult decât necesare (vezi scandalul de la ONB și de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov). ochii mi se inchid de somn însă reușesc să fac și eu câteva propuneri,. finnaly pe 25 noiembrie, plecăm Goa cu un grup de oameni frumoși pentru trei săptămâni.

15215907_1326814597337029_201533660_o

ultima lună a anului a concis cu ziua națională. 1 decembrie m-a prins la Cola Beach, una din cele mai frumoase plaje din India (și din lume cred). o imagine de poster, o plajă cu mulți palmieri, o lagună cu apă dulce și destul de puțini turiști. licurici, răsărituri de soare superbe, apusuri cu palmieri și valuri mari, kathakali, yoga….. paradisul, i wanna to live forever acolo. in India. pe 11 decembrie între masaje ayurvedice încerc din greu să mă conectez la internet pentru a urmări de la distanță, alegerile parlamentare din România. merge greu iar informațiile sunt nasoale. este prima dată după 26 de ani când nu votez, pentru ca deh în Kerală nu există secție de votare. Iar votul prin corepsondență nu poate fi realizat de turiști. oricum votul meu nu contează pentru că marea masă a populației (care până la urmă este cea care decide) trăiește într-un univers paralel cu al meu. așa cum mă așteptam, alegerile sunt câștigate tot de PSD însă surprinzător cu peste 45 %.. USR-ul n-a reușit să ia mai mult de 10 % iar prezența la vot este mică sub 50 %. este un scor bun pentru un partid înființat în 6 luni însă foarte puțin pentru a scoate țara de sub dominația PSD-PNL-ALDE-UDMR care sunt partide aproape identice, populiste și corupte până în maduva oaselor. iar Nicușor Dan nu are cum să crească USR-ul mai mult. este nevoie de un lider politic nou, cu charismă capabil să trezească nehotărății. vor urma 4 ani dificili pentru România. la revenirea în țară sunt surpins de fețele gri, căzute ale oamenilor cu care mă întâlnesc pe stradă sau metrou. printre ultimele lucruri care le fac pe 2016 sunt premierele de la LINOTIP, un nou centru coregrafic independent lansat de colegii mei mai tineri Arcadie Rusu și Ioana Marchidan și vizionarea filmului Citizenfour despre Snowden. excelent filmul, foarte real iar informațiile privind supravegherea mondială sunt terifiante. la televizor anunță decizia guvernului de returnare a banilor strânși din campanie de donații pentru achiziționarea Cumințeniei Pănântului către oamenii care au donat. fiasco total. citesc pe facebook că nici strategia pentru cultură nu este votată rămând pentru următorul guvern asumarea strategiei sectoriale. normal nu a fost una din prioritățile guvernului tehnocrat de la Cultură. deși se fac presiuni, se pare că nici dosarul Roșia Montană nu ajunge la Unesco nefiind semnat de guvernul Cioloș, care are în acest moment un mandat extrem de limitat. apuc să scriu pe blog două texte despre experiența indiană. mă uit la televizor cum PSD-ul își bat joc în continuare fără scrupule de România contemporană. propunerea de marionetă pentru primul-ministru este respinsă de Iohaniss. pe surse se anunță revenirea lui Daniel Barbu la cultură ce ar fi un dezastru pentru sectorul cultural. azi Digi24 anunță desemnarea primului ministru. iar diseara ne vedem la ultima serată indiană a anului. mâine va fi Anul Nou. in josul paginii autorectorul blogului mă anunță  că am depășit demult cele 3000 de cuvinte. so time to stop.

așă că vă doresc tuturor celor care ati ajuns pe blogul meu, să aveți un 2017 excepțional, cu mult dans, calătorii și experiențe frumoase ! La Mulți Ani !

 

kerala – the gods own’s country

suntem iată pe 5 decembrie, în ajun de Mosului mic. este trecut de ora 23.30 iar pe barca noastră, indienii sforăie pe rupte în timp ce din difuzor răsună în surdină muzica de Bollywood. suntem cu toții la finalul unei alte zile speciale din călătoria noastră în India. afară se aud greierii, în dreapta și în stânga se văd palmierii canalul pe care ne afllăm iar la distanța cerul este brăzdat de fulgere înnăbușite. am ajuns la aproape 20 de km de Kollam după o lungă calătorie cu Kerala houseboat, o barcă special construită pentru delta Keralei. am avut o zi plină iar după o baie finală în mare noaptea cu Claudiu și dansul licuricilor, îmi vine brusc dorința de a scrie câteva rânduri despre prima mea întălnire cu Kerala – țara zeilor. am ajuns acum 2 zile la Cochin (sau Kochi cum i se mai spune) după o lungă călătorie cu trenul din Magdaon pe linia Kolkan, construită destul de recent în anii 60 și care leaga Mumbai de Goa și Kerala. spre deosebire de colegii noștrii care au plecat din Goa spre Jaipur și Varanasi, noi suntem norocoși – trenul nostru are întărziere doar o oră :). ne urcăm într-un compartiment clasa 2 C (tip cușetă, fara uși însă cu perdele) și după o cină frugală cu banane și Cashw Wadi (a special Goa delight cumparată în gară) adormim cu toții destul de repede. spre dimineață mă trezesc devreme și ies să privesc deșteptarea naturii din ușa trenului…finnally trenul se oprește în gara noastră. ne urcăm bagajele într-un taxi și plecăm spre Fort Cochin, care va fi gazda noastră pentru următoarele 2 zile. Roxana, Claudiu și Camelia se urcă într-o mașină veche care cadrează perfect cu contextul indian. șoferul nostru vorbește o engleză de baltă și se laudă cu abilitățile lui de sofer încercat în timp ce blestemă drumul plin de hârtoape. După un drum de aproape 30 de minute ajungem la Old Courtyard Hotel, un mic hotel dintr-o fostă casa colonială de pe Princess street, amplasat foarte aproape de faimoasele plase de pescuit imense ce sunt mânuite de 7 oameni. Ieșim aproape cu toții într-o prima vizită de explorare a orașului după care mâncam într-un restaurant destul de curățel amplasat pe malul apei. încercâm să plătim cu cartea de credit care bine-înțeles că nu funcționează. pe drumul spre întoarcere dăm din întâmplare de un bancomat ATM care merge și care ne oferă cu amabilitate o bancontă mare pink. ajungem la hotel destul de târziu și mă simt super-obosit. apuc să dorm iepureste după care ieșim să vedem spectacolul tradițional de kathakali. într-o prima fază a spectacolului avem parte de un “make-up” show. ne uităm (și facem fotografii) cum performerii îți construiesc fețele-măști pictate. după care un maestru de ceremonii ne prezintă pe scurt istoria acestei arte tradiționale și ne dă informații despre piesa pe care urmează să o vedem. piesa în mod normal dureaza 8-9 ore însă noi o să vedem un scurt fragment de circa 30 de minute din mahabharata – the killing of Kichaka.

 Oh, my beautiful and gentle sweet Malini. Speak to me, can’t you see me?Are you a sleep?  Ah your body is as soft as a lotus bud in the springtime..What!Oh no, it’s hard as a rock..It’s not Malini… Bhima reveals himself and kills Kichaka.

spectatorii sunt 100 % turiști ca și noi. nu există text și vorbe, un percuționist ține ritmul iar din când în când o incantație indiană modifică scena. totul este un fel de dans al genelor, sprancenelor, a buzelor, frunții și al pometilor. bratele îți au si ele rolul lor, din cand in cand cei doi performeri (din care unul interpretează rolul unei femei) dansează cu elemente de dans indian și mudre clasice din degete. la final se aplaudă de zor și suntem invitați la o hatha-yoga de la ora 6 AM, o ragas (meditație cu muzică live), să luam lecții de dans indian, să vedem un spectacol de arte marțiale tradițonale care începe la ora 16 sau să ascultăm un concert cu muzică indiană de la ora 20. seara de încheie cu o masă la unul din resturantele recomandate de Lonely Planet, unde eu mă delectez cu o salata de pește tuna și papaya. la ieșire ne așteaptă un vânzător care ne vinde niște desene în acrilic frumos pictate pe o hârtie de pergament din Jaipur, eu cumpăr două una cu doi elefanți și o mână mai contemporană. primul meu shopping, sunt clar în urmă. după cină, ieșim la o scurtă plimbare înainte de culcare să vedem imensele plase de peiscut chinezești. facem ce facem și ajungem la Malabar Silks, un magazin cu sari-uri, șaluri și tot felul de pânze și haine. încă sub influența spectacolului, mă decid să cumpăr niște fuste bărbătești pentru următorul meu spectacol. dupa o scurtă haltă la un alt bancomat pentru o altă aprovizionare cu cash, ne culcăm obosiți după o primă zi foarte bogată.

mă trezesc dimineața și ies să cumpăr o papaya pentru micul dejun și pentru a mă duce la bancomatul prietenos, pentru că trebuie mai scot niște cash pentru călătoria cu Southern Bacwathers, firma de turism indian cu care am negociat încă din luna mai călătoria cu barca prin delta Keralei. papaya se lasa greu descoperita asa intr-un final sunt obligat să renunț. ne întălnim cu toții la o cafenea din apropiere la un mic dejun cu omletă în stil local și un latte italian. pornim pe jos către cartierul evreiesc, una din zonele renumite ale orașului vechi fortificat și trecem pe lângă moschei, magazine fel și fel și locuri unde se “trafichează” bananele. este un bazar în toată regulă, frizerii și măcelării improvizate amplasate una lângă alta, zgomotul tuk-tuk-urilor care claxonează continuu. imi place la nebunie zămbetele largi ale oamenilor care îți zâmbesc larg când privirele noastre se întălnesc. indienii sunt foarte prietenoși și amabili și foarte interesați să-și facă un selfie cu tine.. la un moment dat dăm de o terasă ascunsă pe malul apei unde eu mă delectez cu un lassi de lemongrass. mă ling pe buze de bun ce este…

după vizita prin cartierul evreiesc și frumoasă sinagoga din Kochi aterizăm din nou prin în magazine, time for another shopping. eu mă opresc la standul cu muzică și-mi cumpăr un CD cu muzica ragas, who knows, poate mâine dimineața voi reuși să mă trezesc la timp și să ajung la meditație. ne întoarcem pe jos spre casă și decidem să o luăm pe un drum diferit unde dăm de un vănzător ambulant de unde eu cumpăr o papaye mare și Claudiu un pepene roșu. ajungem la timp acasă pentru a trage un pui de somn înainte de a ieși pentru a privi apusul soarelui, unul din lucrurile preferate ale indienilor. cheiul este plin de oameni de toate culorile, imi aduce un pic aminte de Varanasi iar plaja este plină de mizerii aruncate de ocean. însa asta nu-i împiedică pe indieni să se bucure seară de seară să se uite la soare. după o serie de fotografii pe care le realizez, ma așez jos pe un dig pentru a mă uita și eu la soare. câteva fete indiene din stânga mea imi zâmbesc larg și încep să vorbească brusc în indiana, probabil mă bârfesc. indianul din dreapta mea intră rapid în conversație cu mine. where are you from? I’m from Dracula land – Transylvania. Indianul zâmbește larg și vrea să afle mai multe despre România. îl cheamă Galvin și este inginer de construcții. Il întreb dacă plaja e curațată vreodată? imi zice că se va face curat curând pentru că vine Crăciunul și Anul Nou. și că foarte rar studenții și ecologiștii mai trec să facă curat. normal există bani alocați pentru curățenie însă nimeni nu face nimic, banii se fură și se sifonează. La fel și în România îi spun eu. ajungem fără să vrem și la politică și corupție, moment în care decid să întrerup conversația noastră. între timp soarele și-a coborât discul de foc in apă. imi iau la revedere de la prietenul meu indian și mă întorc la hotel pentru a mă pregăti pentru concertul de muzică indiană cu sitar (un fel de mandolină imensă) și tabla (percuție la două tobe). începe concertul care este OK însă nimic special. mi-a dor de strălucirea concertelor lui Ravi Shankar. după concert mergem la unul restaurante din zona – The drawing room, decorat și luminat frumos, amplasat într-o grădina mare pe care-l descoperisem cu o seara înainte. deși frumos, serviciile restaurantului lasă de dorit, salata comandată nu este disponibilă iar ginger lime-ul este fără gust, probabil pus din sticlă.

în timp ce scriu târziu în noapte, tânțarii mă atacă și ma trimit la culcare. mă hotăresc să continui mâine pe zi micul meu jurnal de călătorie. în camera este răcoare și adorm rapid imediat. mă trezesc brusc după doar câteva ore de somn. este trecut de ora 4 și m-am trezit deja de câteva minute bune. în camera s-a făcut deja cald, încep să gândesc la Ștefania și la Scufus care sunt departe, acasă la București. nu mai pot să dorm iar în cameră s-a făcut deja foarte cald. și mă decid să ies afară, priveliștea e mult prea frumoasă că să pot dormi. undeva departe cocoșii încep să cânte prevestind zorii zilei. îmi aprind o tigară (fumez foarte rar) și ma uit la Carul Mare. echipajul noaptei încă doarme sforăind pe banchetele celor 2 bărci. Iar filmul zilei precedente continuă să se deruleaze ușor…

ma trezesc târziu puțin după ora 8. fuck, am ratat din nou meditația ragas de dimineață. așa că dau drumul la muzica indiană din telefon  și îmi imaginez că sunt la shala și meditez, conform regulei propuse la inceputul calatoriei (vezi articolul precedent). încep să-mi fac rapid bagajul pentru că la ora 10 vine un microbuz să ne ducă la Allepey de unde urma să înceapă călătoria noastru cu kerala houseboat. după o baie rapidă mânanc niște papaya, beau un capucino și sunt ready de drum. mașina soseste puțin după ora 10.00, soferul vorbește rupe doar câteva boabe în limba engleză. îmi arată pe telefonul numele meu și al Fundației Gabriela Tudor…da ii confirm cu capul că, noi suntem. după ce cazăm bagajele care sunt urcate pe capotă, ne urcăm și plecăm cu mașina. mă urc în față pentru ca a început să mă doară din nou hernia de disc…the master is the pain. încerc să fac conversație cu șoferul și aflăm că acei copacii imenși care strajuiesc zona parcului unde era hotelul nostru sunt sleeping trees. ce nume frumos…imi aduce aminte de numele proiectului realizat în 2008 de Gabriela mea odată cu închiderea oficială a Programului Cultural Elvețian în România – grădina oameniilor care nu pot dormi….

pe drum circulația este complet nebună și drumurile sunt pline de gropi. ne ia mai mult de 30 de minute să ieșim din oraș și intrăm pe autostradă cu 2 benzi unde fiecare merge cu ce viteză vrea. ajungem în Allepey cu întârziere unde ne așteaptă cuminte barcă noastă cea cochetă. patronul firmei ne așteaptă, suntem deja în întărziere. scoate calculatorul și este pregătit să calcuze prețul călătoriei în Euro. Ii spun că am venit cu rupii, brusc îi apare un zâmbet în colțul gurii. eu ii dau banconte mari, el imi dă restul în banconte mici de 20. după ce ne introduce echipajul barca pleacă rapid. imaginea deltei este superbă, plină de palmieri, nuferi, egrete și tot felul de pasări…șeful bărcii ne întreabă dacă ne este foame și dacă mâncam spicy. la răspunsul nostru pozitiv, se apucă rapid de lucru iar după mai puțin de 40 de minute dejunul este deja gata. avem în meniu pește kingfisher masala fry (foarte gustos), banane gătitite cu turmeric și lapte de cocos, varză cu cocos, un sos cu legume, papadam și naan făcut pe barcă și un orez din Kerala cu bobul imens. mâncarea este foarte gustoasă, poate cea mai bună de când am ajuns în India….ne lingem cu toții pe degete în timp ce barca noastră schimbă canalele. trecem pe lângă un grup de baieți care se scaldă în apă, țoți ne salută cu mâinile.

la un moment barca se oprește, are o problemă cu elicea. apare brusc un pui de indiancă care ne cere un pix. primește trei pixuri în plus și niste post-it-uri de la Claudiu. de la mine primește niște bomboane de ciocolată. dupa masa super-gustoasa, urmeaza siesta. eu ma aciucez pe canapeaua centrală  în timp ce ochi-mi scruteaza priveliștea mirifică. la un moment adorm…mă trezesc după ceva timp pe un canal foarte mare, la o scurtă distanță de ocean. trecem pe lângă multe vase de pescuit și plase imense. ne uităm cu jind la apă și ni se face o pofă mare de bălăceală în mare. noroc că aranjasem din timp cu firma să oprim pe undeva pe lângă o plajă pentru a face baie. este deja apusul și soarele stă să dispară. șeful bărcii ne spune că va opri barca ca să mergem la plaja, rapid ne punem costumele de baie, sărim din barcă și o luăm încet spre plaja. ajungem fix la apusul soarelui și ne aruncăm cu totii în spuma mării. last minute, eu decid să mă fac baie gol deși nu este recomandat în India. deformație profesională am putea spune….apa este caldă, sunt valuri mari și un pescar brâzdează marea nu foarte departe de noi. in timp ce dau din brațe, îmi simt coloana scârțâind de durere. apa insă îmi face bine, dau din brațe și durerea de lângă coloană parcă dispare….imi vine să rămân în apă până se face întuneric însă trebuie să ies într-un final din apă. ceilalți au plecat deja. ne întoarcem la barcă și trecem pe lângă un templu dedicat lui Vishnu, unde sunt mai mulți localnici și doi polițiști indieni cu bâte de lemn. toți se uită lung la noi. cineva ne întreabă de unde suntem. we are Romanians. un indian aprinde lumânări pentru slujba care urmează. noi ne întoarcem pe barcă unde facem un duș și ne pregătim de cină. Ada se duce la bucătărie să dea o mână de ajutor în timp ce eu mă întorc la templu, curios să văd slujba. ajung însă mult prea târziu, același indian stinge deja lumina și închide ușa micului templu…. după cina de seară, foarte gustoasă și ea însă parcă mai picantă. se dă drumul la aerul conditionat, care racesc camerele. mai stăm la o palavră si un drink, eu încerc un foto shooting cu Roxana și descopăr lucruri noi despre fotografiat. finnaly toata lumea se duce la calculare. s-a făcut deja ora 6 dimineață și se face ușor lumină. a new indian day is starting. namaste!