despre dans [și curgerea timpului]

mai sunt doar câteva zile până când, oficial împlinim 20 de ani de activitate. nici nu-mi vine să cred cât de repede au trecut, parcă au fost 20 de zile. țin minte că la împlinirea a 10 ani în 2007 am făcut un DVD promoțional cu imagini video despre structuri și artiști care a fost difuzat în lumea întreagă însă din care nu a mai rămăs decât cu un singur exemplar. și desigur materialul video care este disponibil acum pe platforma video a Fundației și pe care-l puteți accesa aici 

dvd_promo_2007

 

pentru aniversarea celor 20 de ani m-am gândit însă că ar fi nimerit să facem un proiect mai mare care să includă lansarea unui nou program – #dansliteratura (despre care puteți citi pe blogul ZonaD), realizarea unui film documentar despre dans, corpuri și oameni și tipărirea unei carți-arhivă despre proiectele pe care le-am realizat. n-am vrut să fac versiunea mea de film foarte subiectivă din perspectiva celui direct implicat.  așa că i-am invitat pe Tania și Andrei de la Veioza Arte (cu care am început colaborarea în 2011 cu ocazia performance-ului Camera 1306) să realizeze un film documentar despre acești frumoși ani  care au trecut prin corpul meu cu viteza luminii.  le-am pus la dispoziție arhiva cu înregistrări a Fundației (mulțumiri dlui. Vivi Drăgăn Vasile și echipei Fundației FAV pentru sprijinul acordat), am început să scormonesc hardurile vechi ale calculatoarelor (am schimbat de atunci cred cel puțin 5 computere) pentru a găsi imagini video din primi ani de existență a Fundației și m-am uitat pe zecile de casete VHS. în unele zile recunosc că am pierdut noțiunea timpului uitându-mă cu ochii pironiți în televizor la oameni, locuri și proiecte demult uitate…

mărturisesc că n-am găsit mare lucru pe calculatoarele folosite, pentru că la începuturile mele n-am dat importanță arhivării proiectelor realizate. de exemplu există foarte puține înregistrări din timpul stagiunii de la Teatrul LS.Bulandra sau de pe vremea organizării festivalului Zilelelor Dansului Contemporan Portughez la București (1997) sau al celui britanic din 1998. sau de la începuturile programului Dans.Acces când lucram cu elevii a trei licee din București. nu există nici interviuri cu artiști importanți care ne-au vizitat țara de-a lungul timpului cum ar fi Francisco Camacho (PT), John Jasperse (USA), Foofwa d’Imobilite (CH), Lisa Nelson (USA), Mark Tompkins (FR), David Zambrano (NL), Thomas Lehman (DE), Felix Ruckert și mulți alții. tot ce am găsit și digitalizat am pus pe un hard-drive cu zeci de ore de materiale foarte diverse ca format, de la înregistrări de spectacole, teasere video sau emisiuni mai vechi din anii ’90.

ce a ieșit puteți vedea cu ochii voștrii pe 30 octombrie la Cinema Elvire Popesco, un loc de care mă leagă multe amintiri frumoase…nu vreau să desconspir prea multe din propunerea foarte originală realizată de Veioza Arte. însă un lucru este clar, la finalul anilor ’90 se dansa mult. și aș zice foarte bine. haideți și voi saptămână viitoare, să vedeți acele timpuri, demult apuse însă pline de lumina.

 

Advertisements

meniu de august

în luna august, când în București aerul devine imposibil de respirat, am dispărut brusc pentru câteva săptămâni la Cluj pentru a lucra la două noi proiecte. primul a fost un nou  performance neconvențional intitulat inițial “Cafe:Dans”, cu un grup de tineri performeri din Cluj-Napoca. am plecat la lucru încercând să răspund la întrebarea – cum ar fi să aduci dansul mai aproape de oameni? și în special de oameni care nu ar merge never-ever la un spectacol de dans contemporan? așa s-a născut ideea acestui performance inspirat din meniul unei cafenele și din experiența explorărilor urbane pe care le-am început prima oară în 2008 la Genova.

zis și făcut. am lucrat zilnic intensiv, uneori chiar mai mult de 8 ore/zi în spațiul cafenelei/terasei ENIGMA din strada Iuliu Maniu. a fost un proiect provocator pentru că am lucrat cu o echipă nouă de tineri performeri pe care nu-i cunoșteam deloc și care erau înafara Oanei, erau la prima experiență de interacțiune cu publicul. trebuie să recunosc că n-a fost deloc ușor. timp de 2 săptămâni, clienții terasei/cafenelei și echipa de barmani/chelneri/bucatari au trebuit să ne “suporte” incursiunile performative și repetițiile zilnice. și mai trebuie să recunosc că la început oamenii locului (atât angajații cafenelei cât și clienții) erau foarte intrigați și oarecum contrariați de dansul nostru experimental. însă după prima săptămână au început să apară zâmbetele și glumele, semn că fuseserăm cumva adoptați….m-am bucurat să văd că la un moment dat bucătarii au început să-și ia pauze de masă și să iasă să se uite la încercările noastre.

au existat desigur și momente dificile și chiar consumatori  (în special bărbați alfa) care au făcut mișto de propunerea noastră…asta mi-a adus cumva aminte de situația anului 1995 când dansam cu Grupul Marginalii în centrul vechi și eram înjurați de zor. însă la final primeam aplauze intense….

am lucrat câteva zile și la Fabrica de Pensule unde am reușit să schițăm prima formă a materialului coregrafic. iar în ultima săptămână ne-am mutat cu toate costumele, boxele și proiectoarele de lumină la Enigma Cafe, pentru că aveam nevoie să lucrăm și să simțim în corp spațiul cafenelei. mulțumim mult Simina, Cristina și Fabrica de Pensule pentru găzduire și ajutor!

zilele au trecut repede. unele unele erau mai aride, simțeam că lucrurile nu se leagă, altele erau foarte frumoase. înt-un final a venit și ziua premierei. deși eram la concurența cu festivalul Untold care ocupase tot Clujul, publicul a fost totuși prezent. au existat chiar spectatori care au venit special pentru meniul nostru cu dans. a – Mustang Tea, Limondă Dementă, Joahanna WalkerMichelada mecanică, Black Magic, Enigma KissCocktail 360Angel Frappe, Lacrimi de Jidvei. performerii au luat cu asalt terasa iar cafenea a devenit brusc scena noastră de dans contemporan. iar la final publicul a aplaudat. ba chiar unul dintre ei, un bătrânel simpatic, a scris o poezie. pe care v-o invit să o citiți mai jos.

DANS

Sunt întotdeauna

pe o cale dreaptă

o cale ce mă duce

spre frumos

Aștept să văd pași

să aud pași

aștept ca pașii

să vină spre mine

Pașii mei mă vor duce spre tine

voi fii pași pentru dans

pași perechi

cu perechi

Dansul va cuprinde sentimentele

spre sentimentele tale

mă vor duce pasiv

cu sentimentele mele

Sentimentele de drag

vor fi întotdeauna cu mine

vor dărui dragoste

deci voi primi dragoste

voi dărui

pentru a avea

vor dansa

căci vreau

să (mă) pot

să țin lângă tine

pașii de dans

vor fi

o mare parte

din pașii mei

Mi-e dor

de pașii de dans

Vreau să dansez cu tine.

20706508_1841468575870351_1937794571_n

seara s-a terminat cu o sticlă de șampanie oferită cu drag de patronul cafenelei. proiectul nostru merge însă mai departe. așa că pe 9 septembrie vă invit să-i vedeți la Green Hours 22 Jazz Cafe pe cei patru mușchetari – dansatori Oana, Andreia, Cătălin și Paul, la un meniu de septembrie cu dans inclus.

 

 

dansul și criza

Iată că au trecut mai bine de 20 de ani de cand împreună cu Fundația pe care o conduc mă lupt cu “sistemul” pentru un viitor mai bun pentru dansul contemporan. deși se poate spune că am făcut multe, din păcate la nivel general lucrurile nu stau deloc bine. Știu că nimeni nu prea vorbește cu voce tare (da, nu este deloc cool), însă dansul contemporan e pe perfuzii de ceva vreme. După înghețarea sine die a programului de finanțare a CNDB-ului în 2012, pierderii salii de spectacole de la TNB, e/migrația coregrafilor către alte domenii artistice (teatru sau arte vizuale) sau către alte scene coregrafice internaționale, reducerea constantă a publicului din ultimii ani, insularizarea puternică a sectorului coregrafic și lipsa de comunicare între artiști și puținii operatori culturali existențenți, am aflat recent că și AFCN-ul se pregătește să reducă nivelul finanțărilor oferite dansului.

Deși pot înțelege motivele pentru care AFCN se pregateste sa ofere finanțare doar odată pe an sectorului coregrafic – vezi numarul mic de aplicații depuse (desigur în raport cu celelalte domenii), slaba calitate a unora din proiectele implementare sau lipsa de impact a proiectelor la nivelul întregului sectorul cultural – daca această decizia va fi luată, ea va avea un efect de bumerang. Reducerea preconizată  va afecta puternic sectorul aflat deja în criză. Am mare stimă pentru întreagă echipa și Consiliul AFCN din ultimii ani care au făcut lucruri excelente pentru sectorul cultural. Insă sper din inimă să nu ia această decizie. Numărul deja mic de proiecte coregrafice se va reduce alarmant, iar puținele spații si proiecte independente care mai rezistă vor fi supuse unor presiuni foarte mari. Cine va putea sa reziste în situația în care și ultima sursă de finanțare va reduce drastic sumele licitate? Faptul că până în prezent nimeni din colegii mei nu a reacționat public la iminentă reducere de fonduri de către AFCN confirmă teoria mea. Că dansul este în criză. Unde este oare vremea petițiilor, a scrisorilor deschise, a negocierilor directe? Unde este presa culturală care să tragă un semnal de alarmă? Unde sunteți dragi colegi, coregrafi, perfomeri, cronicari ai dansului? Desigur este vară și toata lumea este în vacanță. Sau în studioul de dans lucrând ca și mine la premierele stagiunii de toamnă. Însă pe termen lung, băgatul capului în nisip, nu va aduce nimic bun. Iar criza din dans va continua să se adâncească. Desigur că suntem cu toții vinovați. Și eu, recunosc.

paradis_serial

#danswanderer

azi este 10 august. am început lucrul cu Judith și Idris la Cluj-Napoca pentru noul meu proiect artistic #danswanderer. care continuă și dezvoltă la un alt nivel, conceputul meu de călătorii emoționale demarat cu ocazia spectacolului [Fragil]. după perioada de lucru din Lisabona de la Institutul Cultural Român (puteți vedea un film al explorărilor performative mai jos) și mini-rezidența de la galeria ODD din București, acum am ajuns la Cluj-Napoca la Fabrica de Pensule în studioul RAP. am început să lucrăm la un format de spectacol care ar fi trebuit să fie un lecture despre libertate, piele și liniște. însă simt cum cu fiecare repetiție lucrurile se modifică. se transformă. suntem parcă într-un wandering continuu. între corpuri, spații și cuvinte. ieri am făcut prima improvizație cu poemele lui What Whiltman. azi am dansat. cântec despre mine însumi.

[…]Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,

Și am spus că trupul nu-i mai mult decât sufletul,

Și nimic, nici chiar Dumnezeu, nu-i mai mare decat vreunul din noi,

Și oricine face doua sute de pasi fara dragoste se-mbraca-n lintoliu de moarte […]

(Cântec despre mine însumi – Whalt Whitman)

nevoia de subtitrare

am adormit târziu azi-noapte sub uruitul greu al UNTOLD-ului. si ca de fiecare data cand sunt obosit, adorm greu.  meniul nostra este gata. oferim gratuit limonadă dementă, mustang tea, black magic, michelada mecanica un cocktail cu pumni și gheață sau câteva picături de jidvei…asezonate cu dans contemporan.

de exact 12 zile lucrez cu o echipă de tineri artiști clujeni la un performance într-o cafenea. inițial într-o prima fază am lucrat în 2 timpi de repetiție, unul direct în cafenea și al doilea la Fabrica de Pensule, în studioul RAP unde am încercat să dezvolt o parte din materialul coregrafic (mulțumim Simina și Cristina pentru găzduire și sprijin).  de câteva zile însă ne-am mutat cu toate bagajele și costumele la Enigma Cafe – un bar cu un design super-interesant, cu mecanisme cinetice și o terasă super liniștită – pentru a simți mai bine spațiul și oamenii. iar de ieri, prima noastră repetiție generală, am intrat în partea finală a procesului artistic aceea în care am invitat oamenii să asiste direct la procesul nostru artistic. știu că pariul propus de proiectul nostru este unul dificil. pentru că spectatorii noștri sunt de fapt oameni care vin la o terasa/cafenea/bistro pentru un drink cu prietenii/întâlniri de afaceri, sunt oamenii care lucrează zi de zi pe terasă, de la chelneri, barmani sau bucătărese. și marea lor majoritate (aș zice poate că în proporție de 90 %) aceștia nu au fost niciodată la un spectacol de dans contemporan.

deși meniul nostru poate părea dificil la prima vedere sunt convins că suntem pe drumul cel bun. savurez din plin reacția oamenilor care intră în contact cu dansul nostru și privirile lor. de la bucătăresele care iau o mică pauză și se uită mirate la dansul Joahennei Walker, la chelnerii care se uită lung la explorările noastre performative de pe terasă sau la privirile celor care se lasă prinși în joc. nu mă suprinde deloc indiferența oamenilor aflați în conversație, însă sunt surpins uneori de agresivitatea și mișto-ul bărbăților macho-clujeni ieșiți la terasă… știu că este f. dificil (în special pentru perfomeri care se confrunta cu situații foarte diferite) însă sunt sigur că proiectul nostru este unul important. dansul trebuie să iasă din sala de spectacol și să-și găsească noi spectatori, cu toate riscurile inerente.

este foarte interesant ce se întâmplă, păcat însă că nu are subtitrare, spunea unul dintre spectatorii adhoc de aseara care se oprise la ieșirea din bar atras de mișcările performerilor. o femeie într-un colț cu un meniu în mînă își întreba colegii ce se întămplă, îmi poate explica cineva ce este cu dansul acesta? însă ce-a mai frumoasă reacție a venit la finalul repetiției. o persoană mai în vârstă s-a apropiat de masa noastră și direct ne-a mulțumit plin de recunoștiință pentru seara specială la care a asistat.  multumirile, privirea si starea lui transfigurată era exact de ce aveam nevoie pentru premiera de azi. mulțumesc Oana, Andreea, Sergiu, Paul și Cătălin. și diseară vă așteptăm la meniu:dans.

un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național

 

cafe-dans

de ceva vreme am descoperit bucuria căștii de capucino mulțumită Stefaniei. deși practic nu am voie să beau cafea, este una din plăcerile pe care mi le ofer cu multă voluptate în ultima vreme. așa că m-am bucurat când Oana mi-a propus să revin în această vară pentru a face o coregrafie pentru un mic grup de performeri locali pentru o cafenea. știam că o mă bucur din plin din plăcerile nevinovate ale vieții.

Oana Mureșan este o tânără coregrafă clujeancă la început de drum pe care am descoperit-o cu plăcere anul trecut cu ocazia taberei de dans contemporan pe care am organizat-o la Liceul de Coregrafie exact aproape acum un an de zile (vezi aici filmul final realizat de Gemma Riggs) . ne-am reîntălnit la atelierul de explorare de la Brașov din #neoteric de anul trecut și mai recent la Faro cu ocazia retreat-ului din luna mai. pe ultima sută de metrii am decis să aplic la AFCN pentru o finanțare pentru a putea face proiectul propus de Oana precum și alte mici idei/propuneri apărute în această primvară. destul de complicat având în vedere agenda mea încărcată pentru acest an. și pentru că proiectul a fost selecționat pentru finanțare de AFCN iată-mă scriind acum acest text sub impresia repetițiilor încă calde…

da, de luni am aterizat la Cluj și am demarat repetițiile în 2 timpi. suntem 5+ 1. dimineața ne luăm cafeaua și dansăm de zor pe terasa Secret Garden și în interiorul cafenelei Enigma de pe str. Iuliu Maniu nr. 12. seara ne întălnim și continuăm căutările noastre artistice la Fabrica de Pensule unde repetăm în studioul RAP (mulțumim din inimă pentru găzdurie Simina). marți ne-am bucurat de vizita compozitoarei Sabina Ulubeanu care ne-a făcut și căteva poze frumoase. ieri am dansat cu focul și îngerii. azi vom dansa cu spuma ceșcii de capucino. iar mâine poate cu gheața din cocktail. dacă aveți chef să ne vedeți la lucru și sunteți prin Cluj, treceți pe la Enigma Cafe. împreuna cu Andreea, Oana, Sergiu, Cătălin și Paul o să vă primim cu drag la repetițiile noastre. și desigur, va așteptăm cu drag și pe 5 și 6 august între orele 19 -21.30 când vom prezenta meniul nostru de dans. azi trebuie să decidem numele spectacolului. Să fie #5pentru dans. sau #Dans 5. sau #MeniuDans. Voi ce ziceți, care nume vă place mai mult?

 (poze din repetiții realizate de Sabina Ulubeanu și echipa proiectului)

 

 

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Gabi a fost printe altele și o mare iubitoare de film. Chiar a lucrat pe vremea când lucra la ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) la producția unui film “Tinerețe fără Bătrânețe” realizat de o regizoare sârbă de origine română în care juca și Dan Puric.  Din momentul în care a preluat conducerea Fundaței Pro-Helvetia la București, a susținut financiar o serie de proiecte de film precum și prima ediție a festivalului TIFF din Cluj-Napoca. A sprijinit în mod constant participarea criticilor de film și regizorilor români la diferite festivaluri de film din Elveția precum și tineri artiști/director de festivaluri de film la început de drum. S-a bucurat însă și de o prietenie adevărată și de lungă durată cu criticul de film Alex Leo Serban. Impreună au organizat chiar un festival de film elvețian în primi ani de activiate a Fundației Pro Helvetia din București. La plecarea bruscă Gabrielei știu că Leo a suferit mult în tăcere. Pentru ca Gabi și-a petrecut ultimele luni de viață la Paris și Leo plecase la Buenos Aires, n-au apucat să-și ia rămas bun fizic . Știu însă ca Leo i-a dedicat o conferință despre film, pe care el a ținut-o în ianuarie 2009 la Teatrul Național București. La un an de zile de plecarea Gabrielei, Leo s-a hotărât să plece și după ea, nu înainte însă de a-mi trimite pe email textul conferinței. Imi place să mi-i imaginez pe amândoi, stând pe un nor și discutând despre Lar Von Trier sau despre filmul românesc. M-am decis să fac public acest text de ziua Gabrielei, ca un semn de mare prețuire pentru Gabi și Leo. Mi-e dor de ei, de zâmbetul și eleganța lor, de creativitatea și spiritul lor ludic..

alex leo serban, mihai chirilov, cosmin costinas si vlad la un restaurant marocan.jpg(cu Alex Leo Serban și Mihai Chirilov la un restaurant marocan din Centrul Vechi)

“Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii”

Selecţiuni din conferinţa susţinută de Alex. Leo Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti, 18 ianuarie 2009 

Daţi-mi voie să dedic această conferinţă unui prieten care a plecat de curînd dintre noi. Este vorba despre Gabriela Tudor. Ea a fost una dintre cei care au pus, de fapt, bazele managementului cultural în România. Ar fi trebuit să fie aici, printre noi, în această dimineaţă…(…)

Întrebarea asta – de ce vedem filme – pare simplă. Ea a constituit titlul cărţii mele care a apărut acum doi ani – sau trei -, la Polirom (nici nu mai ştiu). Iar titlul acestei conferinţe este “Şi totuşi, de ce vedem filme?” Ideea este că, în 500 şi ceva de pagini, n-am putut să epuizez această întrebare. Este o întrebare la care am ajuns să dau multe răspunsuri în funcţie de momentul şi de dispoziţia în care sînt dar, cum spuneam, mi s-a părut foarte interesant să văd ce au de spus ceilalţi despre această întrebare care se ramifică în tot atîtea răspunsuri posibile. Pe blogul domnului Tolontan, de pildă, am găsit comentariul unui user care spunea, pur şi simplu: “De plictiseală, domnule.” Altcineva mi-a administrat, să zicem aşa, pe site-ul ziarului “Ziua”, obiecția serioasă “Aţi omis esenţa problemei: manipularea subconştientului. De ce? ” Nu am înţeles dacă întrebarea era “de ce este manipulat subconştientul?” (la care nu pot să răspund decît “de ce nu?”), sau de ce am omis esenţa problemei – pentru care mă fac întrutotul vinovat. În fine, a mai fost un răspuns care mi s-a părut foarte aproape de adevăr şi care mi-a plăcut foarte mult, venit de la o domnişoară sau doamnă care spunea (pe blogul lui Bucurenci): Pentru că vreau să-mi ofer două ore de altă realitate…

Şi dacă cei mai mulţi dintre noi ne gîndim în aceşti termeni la film? Este ceva care ne oferă timp de două ore (în ultima vreme ceva mai mult, de unde se vede că scenariştii şi producătorii de la Hollywood nu mai pot să povestească în două ore o poveste) sau noi, în două ore, ne oferim o fereastră, o lucarnă spre altceva.

O să vă arăt acum – şi sper să reuşesc pentru că eu şi tehnica sîntem două lumi paralele – o imagine pe care probabil aţi văzut-o cu toţii în ultimele zile. Este imaginea acelui avion al Companiei US Airways, dacă nu mă înşel, care a amerizat în rîul Hudson din Manhattan. Mie mi se pare că, dacă nu am şti ce este, dacă nu am cunoaşte contextul acestei imagini, am putea jura că este eventual o reclamă dar, în orice caz, un cadru dintr-un film făcut la Hollywood, un film-catastrofă. Ceea ce este extraordinar e că toţi pasagerii sînt înşiraţi de-o parte şi de alta pe aripile acestui avion. Asta este o imagine pe care o ştim din realitate. Este ce s-a arătat la ştiri şamd. Dar nu este cinema, evident. Nu doar pentru că este o imagine fixă, ci pentru că, pentru ca ea să devină cinema, trebuie ceva mai mult. Ar fi fost probabil o imagine ideală dacă în spate, în planul îndepărtat s-ar fi văzut silueta New Yorkului. Ei bine, în faţa unei asemenea imagini lumea spune îndeobşte: “Da, viaţa bate filmul.” Cu toţii sîntem de acord că este poate unul dintre enunţurile cele mai folosite în ultima vreme pentru a descrie cumva relaţia pe care o avem cu cinemaul. Viaţa bate filmul. Dar ceea ce poate nu este aparent în acest enunț este că el este, de fapt, o concluzie. Dacă viaţa bate filmul înseamnă că, pînă nu demult, filmul a fost cel puţin egalul vieţii, dacă nu chiar a bătut viaţa. Altfel, această comparaţie nu are sens.

Ei bine, într-adevăr, o perioadă foarte lungă (mai precis pînă la apariţia televiziunii), filmul a fost fie echivalentul vieţii, fie o formă de viaţă – n-aş zice idealizată, dar în orice caz idealizată într-un sens foarte formal. În sensul în care este vorba despre viaţă stilizată, în aşa fel încît să ne rămînă în memorie.

Practic, ce căutăm într-un film? Unul dintre răspunsuri l-am dat deja. Căutăm această viaţă într-o formă cît mai aproape de perfecţiune, care să ne intereseze, să ne capteze, să ne captureze timp de – să zicem – două ore. Şi sînt nenumărate posibilităţi de a face acest lucru. Este vorba în primul rînd de evadare, evadarea într-o realitate sau într-o para-realitate, este vorba de aventură (toată lumea adoră filmele de aventuri), este vorba de seducţie, este vorba – în orice caz – de emoţie şi este vorba, cu siguranţă, de hipnoză. Această combinaţie de lucruri pe care le căutăm într-un film ţine de multe, multe alte lucruri pe care le vom vedea pe parcursul acestei conferinţe.

Dar aş spune un lucru: dacă vorbim de film ca imagine în mişcare, există un obiect cinematografic care a fost în cinema încă de la, să zicem, inaugurarea cinematografului. Şi vorbim, practic, despre o posibilă, n-aş spune neapărat comparaţie, mai curînd un paralelism între revoluţia industrială (al cărei produs este şi filmul) şi acest obiect la care vreau să mă refer şi care este trenul – mai bine zis, locomotiva.

Există nenumărate imagini de locomotivă în istoria cinematografului (nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să facă un inventar al tuturor locomotivelor sau trenurilor din istoria cinematografului!), în orice caz există nu numai imaginea unei locomotive dar, pentru a sugera mişcarea sau drumul, este folosită de foarte multe ori imaginea roţilor de locomotivă care se învîrt foarte repede. În momentul acela ştim foarte bine că este vorba de o deplasare între spaţii destul de mari. Bun, o să mă întrebaţi, de ce nu se foloseşte imaginea unei maşini, pentru că maşina deja exista atunci cînd s-a inventat cinematograful, în 1895? E adevărat că avionul încă nu apăruse, dar eu aş spune că un tren sau, mai precis, o locomotivă este o imagine mult mai, să zic aşa, iconică. Este, într-adevăr, spectaculoasă din toate punctele de vedere – ne imaginăm că există aburi, există fum, există tot acel angrenaj de roţi şamd, pe cînd un avion în zbor aproape că nu-ţi dai seama că zboară. El este imobil pe un ecran. Faptul că există această recurenţă a imaginii de locomotivă are mai multe explicaţii. Una dintre ele este exact aceasta – de a da impresia de mişcare, de drum -, dar există şi o întreagă anecdotică în jurul apariţiei locomotivelor în filme. Despre una dintre ele eu am crezut multă vreme că e apocrifă, dar nu este absolut deloc, am întîlnit-o recent într-un volum de eseuri al lui Le Clézio, proaspătul nobelizat, un volum despre cinema în care povestea că o mătuşă sau stră-mătuşă de-a lui era de faţă în momentul în care pe ecranul unui cinematograf parizian lumea a văzut venind o locomotivă şi toţi au sărit din scaun speriaţi. Ceea ce e stupefiant astăzi e că cineva, la momentul respectiv, putea să-şi imagineze că un obiect bidimensional alb-negru era chiar o realitate care năvăleşte peste tine! Astăzi nu mai avem această inocență – asta este absolut cert -, dar la vremea respectivă, pentru că  era ceva cu totul nou, cu totul spectaculos, venirea unei locomotive către public a provocat această reacţie care, cum spuneam, e absolut reală.

Locomotivele şi trenurile în general apar într-un mod aproape maniacal la unul dintre regizorii mei preferaţi, şi anume la Hitchcock. Dar eu am ales mai degrabă o altă imagine, sper s-o găsesc, este alergarea prin Muzeul Luvru din “Bande a part” al lui Jean-Luc Godard. Imaginea este binecunoscută, este una dintre imaginile emblematice ale cinematografului, nu numai ale cinematografului lui Jean-Luc Godard, care pe mine mă fascinează – dincolo de prospeţimea indiscutabilă pe care-a avut-o la începutul anilor ’60 cînd a fost făcut filmul. Este, de fapt, un fel de istorie a cinematografului, comprimată şi adusă la zi astăzi, cînd senzaţia mea e nu numai că cinematograful a ajuns un imens muzeu, dar că lipsa noastră de disponibilitate, de timp, de tot ce vreţi ne fac să trecem pur şi simplu în fugă prin faţa multor filme. La modul teoretic, spuneam, există oricînd această posibilitate de a accesa oricare dintre filmele care au fost făcute în cinema de la începuturi, de la fraţii Lumiere (1895) pînă alaltăieri, pînă ieri. Cîţi dintre noi, însă, mai avem timp şi, cum spuneam, dispoziţie să vedem toate aceste opere? Deci, practic, ceea ce ar fi trebuit să fie o transmitere a cinefiliei de-a lungul timpului se blochează în mici momente în care, în cel mai bun caz, reuşim să trecem în fugă prin faţa unor filme.

Filmele sînt, pînă la urmă, şi o formă de arheologie antropologică. Şi s-ar părea că unul dintre modurile cele mai interesante  pentru acest spectator cumva plictisit şi fără timp este de a vedea începutul cinematografului şi pînă la jumătatea secolului trecut nu doar ca pe un muzeu de filme, dar şi ca pe un muzeu al oamenilor care au trăit în acel timp. Cu alte cuvinte, un mod de a recupera tot acest trecut care mi se pare cumva opac este de a ne imagina istoria cinematografului ca pe o succesiune comprimată de epoci istorice. Şi poate că am avea această curiozitate de a vedea, să zicem, cum arătau oamenii la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cum se comportau, care era gestica lor şamd pentru că, evident, pînă la apariţia sonorului nu am fi ştiut cum vorbesc, care este grăuntele vocii lor. Ei bine, asta am dat-o ca butadă într-un articol din “Idei în dialog”, după care mi s-a părut tot mai mult că, de fapt, este într-adevăr o soluţie, că ar trebui să avem această curiozitate elementară de a privi îndeaproape acest muzeu în imagini, de a ne apropia de aceşti oameni pentru că, pînă una-alta – şi cu excepţia teatrului (dar teatrul, din păcate, nu rezistă decît sub forma conservei filmate) – în cazul cinematografului există acest miracol care înseamnă că tot ceea ce vedem s-a petrecut la un moment dat, iar oamenii aceia, actorii care apar în filmele respective, sînt într-adevăr oameni care au trăit în momentul respectiv. Mie mi se pare o perspectivă absolut vertiginoasă asupra unei arte pentru că, dacă o comparăm cu celelalte arte, singura care poate să mai aibă un asemenea raport cu viaţa este teatrul.

Avem aici un film mut, auzim chiar zgomotul pe care îl face aparatul, poate că mulţi ştiţi deja despre ce e vorba, dar cineva care nu cunoaşte acest film poate crede într-adevăr că este un film mut descoperit din greşeală. Într-adevăr, nu este vorba de aşa ceva, este doar o “imitaţie” de film mut, filmul din 1983 al lui Federico Fellini “E la nave va”. Şi ce face Fellini în acest film este, pe de o parte, o arheologie a cinematografului la începuturile lui. Observaţi că impresia de “autentic” este perfectă, de la figurile care apar pînă la toată această componentă socială, dacă vreţi. Sîntem într-adevăr în 1914, cînd se petrece acţiunea filmului, dar există un lucru senzaţional care se întîmplă în acest film încă de la început. Este vorba de faptul că, în acest prolog, Fellini face trecerea  de la filmul mut la filmul sonor şi pînă la filmul – să nu zicem în culori, încă, dar în orice caz colorizat.

Deci spuneam că e vorba de o arheologie cinematografică pe care, iată, doar cinematograful poate să o facă. O dată pentru că există acest corpus al imaginilor şi în al doilea rînd pur şi simplu pentru că se poate. Cred că cinematograful are această putere de a-şi investiga, de a-şi verifica sursele.

Revenind la ideea aceasta cu viaţa care bate filmul, se întîmplă un lucru asupra căruia o să mă întorc, dar care este – zic eu – fascinant căci se leagă de felul în care ne raportăm la imagini în general, dar mai ales la apariţia oamenilor în aceste imagini (altminteri nu are rost să vorbim). Practic, există această imagotecă universală şi aici putem găsi la modul ideal absolut tot ce a existat de la inventarea cinematografului şi pînă astăzi. În asemenea măsură încît există – astăzi chiar – foarte mulţi oameni care învaţă istoria de la cinematograf şi care sînt convinşi că ceea ce văd nu poate fi decît adevărul gol-goluţ. Este practic aproape un continuum  de imagine în care putem accesa în fiecare moment diferite perioade istorice. Aproape că nu mai există mister. Ceea ce am văzut în jurnalele de actualităţi – vorbesc de jurnalele de arhivă – este la dispoziţia noastră. Ori, riscul evident este că acest continuum de imagine în care recunoaştem lucruri care s-au întîmplat devine realitatea noastră. Această înregistrare a realului, a momentului istoric capătă o valoare de adevăr absolut.