2016 la final

2016 a fost un an complicat. pe scurt a însemnat: 7 spectacole cu zmeul și [Fragil] cu peste 500 de spectatori la Timișoara, Brașov, București și Sibiu, 2 ateliere intensive la Cluj-Napoca și Cisnădioara, 2 rezidențe organizate, 2 petreceri performative, 5 seri de filme de dans,  peste 50 de proiecte evaluate, 1 proiecte de management instituțional evaluat, 2 proiecte europene realizate pentru București 2021 și Galway 2020, 4 proiecte monitorizate, 1 bursă Gabriela Tudor în management cultural, 5 dosare de candidatură pentru finanțări depuse, 2 calătorii de explorare în Spania, Portugalia și India, 1 participare la o conferință europeană la Bruxelles, 17 postări – 945 de vizitatori – 2613 vizualizări pe blogul revolutia corpului, 1 document cu propuneri pentru strategia națională trimit Ministerului Culturii, 3 interviuri online și peste 1000 de mesaje electronice trimise pentru proiectele derulate.

pentru sectorul cultural a însemnat scandaluri la ArCuB, Operă, Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov, eșecul modificării legii privind concursul pentru managementul instituțiilor publice culturale, demiterea lui Vlad Alexandrescu și mandatul cuminte al Corinei Șuteu la Ministerul Culturii, campania eșuată pentru achiziționarea Cumințeniei lui Brâncuși, desemnarea Timișoarei drept Capitală Europeană a Culturii 2021, modificarea legii cinematografiei, finalizarea proiectelor culturale realizate prin fondurile norvegiene.

încerc și un top subiectiv al lucrurilor pozitive care au marcat anul: re-lansarea AFCN-ului prin mandatul Irinei Cios și al unui nou Consiliu AFCN performant  (vezi primul call de proiecte multi-anuale, premiile anuale AFCN, introducerea rezidențelor artistice ca domeniu de finanțare, creșterea calității evaluării proiectelor culturale), obținerea unui nou spațiu pentru CNDB (mulțumiri Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu), relansarea transparentă a programului de sprijinire a sectorului coregrafic și continurea Amprentei, apariția unor noi spații independente (Linotip, TIT, teatrul Apollo 111, Salonul de Proiecte etc), expoziția “Normalitate, ce cuvânt brutal” de la MNAC, festivalul #neoteric de la Brașov, turneul [Fragil] 2016, numirea Irinei Petrescu la direcția Institutului Francez din București, premiera filmului Toni Erdmann, lansarea asociației Institutul Prezentului de către Ștefania, câștigarea procesului meu cu Jandarmeria Română și călătoria emoțională din India.

la capitolul eșecurilor punctez: finalul dezastruos al campaniei Cumințeniei Pământului, ne-asumarea Strategei Sectoriale în Cultură de către guvernarea tehnocrată, pactul dintre Corina Șuteu și Ion Caramitru care duce la renunțarea la procesul de reformă privind mangementul institutiilor publice de cultura demarat de Vlad Alexandrescu, ne-asumarea pe ultima sută de metri de către guvernul Cioloș a dosarului Roșia Montană depus la Unesco, câștigarea alegerilor locale și parlamentare de către PSD și ALDE, continurea procesului de insularizare a mediului coregrafic….și lista poate continua. însă mai bine stop.

încerc și un jurnal din memorie pentru fiecare lună.

2016 începe dificil. încă din primele zile încep lucrul pentru București 2021. încerc cu colegii mei din Curratorium să negociam un nou format de lucru mai transparent și eficient pentru continuarea dosarului de candidatură. moment în care explodează bomba – primarul-interimar incompetent Răzvan-Ioan Sava (același care n-a fost în stare să articuleze doua cuvinte în fața comisiei de selecție europeană) pornește atacul contra ArCuB-ului. este nevoie de o mobilizare exemplară, trimitem communicate de presă, se lansează o petiție online semnată de peste 3500 oameni de cultură și operatori culturali, se pichetează Primăria și apar o serie de reacții și articole din partea sectorului cultural și a organizațiilor civice. în final se reușeste, cel puțin pentru moment, salvarea  dosarului de candidatură. însă eu decid să mă retrag din echipa Curratoriumului, simt că avem viziuni diferite, așă că decid să iau o pauză. de asemenea decid să nu mai depunem nici o aplicație cu Fundația Gabriela Tudor la nici un program de finanțare. am obosit pur și simplu. după 19 ani nu există nici o modificare importantă la nivelul politicilor publice de finanțare și în continuare se face o discriminare clară între sectorul public și cel privat. în schimb la AFCN există schimbări pozitive. instituția aniversează 10 ani de activitate și sunt oferite primele premii de excelență pentru manageri culturali și ONG-uri culturale. eu sunt invitat în juriu și mă bucur de bucuria premianților. primul semn pozitiv al anului.

întreaga lună februarie și parțial din martie a fost destinată (re)descoperirii Spaniei și Portugaliei unde am plecat într-o călătorie sabatică de explorare cu Ștefania, partenera mea de viață. ca de obicei la fiecare început de an ne oferim o călătorie în străinătate pentru a ne încarca bateriile. am petrecut mult timp în compania lui Picasso și a muzeelor de artă contemporană din Malaga, Cadiz, Sevilla, Valencia si Alicante, am explorat Andalusia călătorind cu aubuzul prin orașele ei “pueblo blanco”. și m-am îndrăgostit clar de Ronda și Cadiz precum și de flamenco-ul performat în barurile de noapte. simt că o revin curând prin Andalusia. am făcut și o mică tură prin Sudul Portugaliei la Faro și Tavira, unde am descoperit niște plaje sălbatice superbe pe care sper să o explorăm împreună în pași de dans. am revenit la timp în țară pentru a participa la întălnirea rețelei Cultura în Educație și pentru câteva mici meetinguri profesionale legate de programul București 2021. Tot atunci, într-o întălnire privată, am aflat că rețeaua IETM plănuiește un plennary meeting în 2017 la București. funny, după iată aproape 20 de ani după încercările mele de la finalul anilor 1990 când lucram la ArCuB și vroiam să organizăm o întâlnire. cam târziu pentru România, însă vorba proverbului – mai bine mai târziu decât niciodată. sunt invitat să deschid sezonul 2 la Round Table unde timp de o oră mă conversez extrem de agreabil cu Valentina Dediu. wow, ce bine s-a pregătit pentru emisiunea asta, știe o gramădă de lucruri despre mine. iar la final mă performez cu Catrinel într-un scurt fragment din Camera 1306.

în aprilie am sărbătorit ziua mea de naștere printr-o nouă călătorie cu Ștefulici în Toscana. Am vizitat Livorno, Pisa și Florența. ne-am bucurat din plin de soarele toscan, uleiul de măsline, mozzarela de buffala și ne-am plimbat încet pe urmele lui Michellangello prin orașul florentin. sculpturile lui din Capela Medicilor despre care citesem cu nesaț în cărțile adoloscenței – Ziua și Noaptea, Aurora și Amurgul m-au impresionat. Iar David din Galleria dell’Accademia este fasinant. am stat acolo aproape o oră uitându-mă la minunea de om sculptată în marmura de. în timp ce scriu mi se face brusc dor de zilele toscane. primesc pe email o propunere din Irlanda din partea echipei Galway 2020 de a colabora cu cu ei la cosntrucția unui proiect de dans european. revenim în țară chiar de ziua internațională a dansului care, se pare că a trecut neobservată în țară.

în luna mai am început lucrul serios. pe ultima sută de metri înainte de a fi demis, Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu mă desemnează evaluator al proiectului de management pentru CNDB pe anul 2015 și expert național într-o comisie de lucru la Uniunea Europeană pe probleme de mobilitate artistică și drepturile artiștilor. UE însă mă consideră expert independent așă că până la urma plec la Bruxelles pe banii mei (ce mi-au fost ulterior rambursați abia după câteva luni). la întâlnire n-am prea avut despre ce să vorbesc pentru că în RO la acest capitol suntem 0 barat. nu există proiecte naționale, nici legislație, nici programe de finanțare. nici statut al artistului nu avem. asta în timp ce celalte țări investesc f. mult în mobilitate. despre călătoria la Bruxelles am scris deja pe blog aici. ce mai pot să adaug față de acel moment este că deși am trimis un raport amplu cu propuneri clare la Ministerul Culturii, mare lucru nu s-a întâmplat. nici măcăr programul de mobilitate (care putea fi demarat printr-o semnătură a Ministrului) n-a fost demarat în 2016. la întoarecerea din țară primesc prin poștă o amendă din partea Jandarmieriei. sunt amendat cu 500 de lei pentru prezența la una din manifestățiile de suport pentru Vlad Alexandrescu. decid să contest amenda în justiție. cât despre evaluarea CNDB-ului, mea culpa, s-a terminat nasol pentru mine. m-am ales cu o contestație profesională și cu înghețarea (din nou) a relațiilor profesionale cu această instituție. sper totuși ca colegii mei să poate trece pentru acest moment dificil. în același timp Consiliul AFCN îmi oferă onoarea de a deveni evaluator la contestațiile depuse la domeniul “muzica” iar ArCub mă invită și el să evaluez proiectele de la secțiunea dans. destul de ciudată senzație de a trece in liga evaluatorilor, mai ales că știu din experiență proprie cât de complicată este viața celor care aplică.

începând cu luna lui cireșar am început serios lucrul și pe partea artistică cu un primul atelier-spectacol la Timișoara în cadrul proiectui ZonaD turneu Paradis Serial, proiect co-finanțat de AFCN în urma unei aplicații depuse în 2015. (re)întălnirea cu Timișoara a fost faină. După aproape 16 ani de la ultima vizită, am regăsit un oraș verde și foarte viu cu oameni frumoși. am scris despre experiența lucrului pe blog. în paralel am finalizat pregătirile logistice pentru turneul [Fragile], formatul atelierelor de la Cisnădioara, Brașov și Sibiu. de asemenea am finalizat și concepul și bugetul proiectului regional Balkan Connections & Bodies, comisionat de București 2021. În plan politic au loc alegerile locale unde ciuma roșie se întinde în toată țara prefigurând dezastrul. Bucureștiul este câștigat pentru prima dată de PSD iar Gabriela Firea deveni Primăriță. Printre primele decizii luate, Primăria anulează week-endurile sportive de pe bdul. Kisellef. după mita lui Oprescu, trădărea lui Sava, iată cam ajuns să cădem din lac în puț. iar la final de lună vine Brexitul. decizia britaniciilor care votează la referendum ieșirea din Uniunea Europeană suprinde pe toată lumea, inclus pe mine. tot în iunie am reluat spectacolul zmeul sau ce este dansul contemporan la Centrul Replika, unul din puținele spații independente din București cu o energie superfaină și oameni frumoși. Zan-san n-a mai venit la București așa că am refăcut spectacolul sub forma unui piese solo care se finalizează cu filmul ce este dansul contemporan realizat în colaborare cu Tania Cucoreanu la București, Kinosaki și Tokyo.

în iulie, când soarele arde Bucureștiului și toată lumea pleacă în vacanță, eu rămân în București și continui să lucrez. la invitația lui Cristian Neagoe și ActiveWatch (mulțumesc Mircea) realizez pentru expoziția “Normalitate, ce cuvant brutal!” de la MNAC un film experimental cu Ciprian Gheorghe și o serie de 4 ateliere de dans în cărucior rulant.

primul atelier de dans debutează cu o fază pe care trebuie povestită. lume multă, oficialități culturale, curatori, corporatiști, publicul larg eterogen așteaptă vernisajul în sala de la etajul 3. cei 6 participanți la atelier își descoperă cărucioarele rulante și rulează încet prin spațiu. discursurile oficiale încep, lumea se bulucește în față și noi cei în cărucioare rămânem cumva mult în spate. așa că nu rămâne decât să ascultăm discursurile uitându-ne în fundul publicului. exact, cam astă este statutul persoanelor cu dizabilități din România. sincer, mi-a fost jenă să-i rog pe cei “normali” din fața noastră să ne facă loc să vedem și noi oficialitățile… a urmat însă un dans pe cinste unde am interacționat din plin cu publicul prezent.

mă țin de promisiunea făcută Gabrielei și ca de obicei, finalizez împreună cu Aurora și Vlad, selecția pentru bursa anuală Gabriela Tudor în management cultural. care anul acesta pleaca la Iași la curatorea Livia Pancu . un semn mic de dragoste în memoria unui om mare care a însemnat foarte mult pentru mine.

la finalul lunii plec la Cisnădioara pentru un atelier experimental în cadrul Icon Arts Academy (mulțumesc Sebastian pentru invitație). printre altele dansăm cu natură, dansăm desculți, ne vopsim pe corp, explorăm dansul butoh, alergăm cu zmeiele și improvizăm la lumina stelelor. n-a fost ușor iar unii dintre participanți n-au rezistat până la final. însă cei care au rămăs până la final, s-au bucurat, cred, de o experiență de neuitat. printre picături  finalize și un interviu pentru blogul profesorului Marian Popescu.

luna august include 2 ateliere de Dans_Rulant la MNAC și un summer school intensiv la Cluj-Napoca cu tema ce este dansul contemporan. programul atelierului de la Cluj este unul extrem de complex. dansez de dimineața până seara cu oameni noi, elevi, studenți, dansatori și tineri coregrafi precum și publicul clujean interesat de întâlnirea cu dansul contemporan. la final prezentăm un spectacol work-in-progress care s-a bucurat de aprecierea publicului prezent. am cunoscut din nou oameni tineri și frumoși. am scris și pe blog despre acest proiect iar Gemma a filmat fragmente din spectacolul final.

toamna a fost foarte bogată. am călătorit din nou la Timișoara unde am început să lucrez la următorul meu proiect coregrafic. care va fi foarte fain cred. am experimentat lucruri foarte diferite, am dansat sub hipnoză (wow, da era un lucru pe care mi-l doream demult), am performat în camera de masaj pentru maseuza mea, am ținut un mic atelier și am prezentat filme de dans în cadrul unei rezidențe la AMBASADA, un super-frumos-spațiu independent și foarte apreciat de timișoreni (mulțumesc Andreea pentru găzduire). am lucrat intens și cu Gemma (o artista vizuala din Londra) cu care sper ca în 2017 să facem un film de dans pentru noul meu proiect coregrafic. până atunci puteți viziona un mic filmuleț teaser realizat de Gemma în urma atelierului de dans de la Timișoara.

ah eram să uit, eram la Timișoara când a fost anunțată decizia comisiei de experți europeni. decizia a fost una meritată pentru că dosarul de candidatură final a fost cel mai bun iar orașul acesta chiar are mare nevoie de această capitală europeană. m-am bucurat din plin de succesul Ștefaniei care a lucrat în echipa TM 2021 și care a avut cred un rol important în finalizarea dosarului de candidatură. lucru care mi-a adus antipatia colegilor de la București :(…am câștigat cu această ocazie un pariu pe tema asta pe care-l făcusem în iunie la prima vizită făcută la Timișoara. lucrez la trei aplicații dificile la AFCN pentru anul 2017 pentru că realitatea este dură. îmi dau seama încă odată ce greu este să fii artist și manager cultural independent în România. însă n-am ce face însă, realitatea este dură.

luna octombrie m-a găsit la Brașov, orașul unde m-am născut. la invitația tânărului festival #neoteric (mulțumesc Mara și Bianca) am condus un atelier de explorare urbană și am prezent două reprezentații cu [Fragil] în orașul de sub Tâmpa. ambele experiențe – atelierul și spectacolele – au ieșit foarte bine. m-am bucurat să descopăr oameni tineri, interesați de explorarea corporalității și interacțiunea directă. oameni curajosi. simt că se crează încet-încet o mică comunitate artistică și poate că în curând vom putea vorbi de o mișcare coregrafică.

sunt obligat să revin la București pentru procesul cu jandarmeria. judecătorul adminte probele mele și mărturia Ozanei (mulțumesc) și-n final anulează amenda. victorie ! de la Brașov plec la Sibiu unde am performat din nou [Fragil] într-un apartament privat închiriat de pe airnb.com. cu ocazia asta m-am revăzut cu prieteni dragi din 2015 și am descoperit noi oameni frumoși. paradoxal, deși Sibiul are o serie de instituții și festivaluri de renume, publicul încă este reticient la întâlnirea cu arta contemporană. poate și pentru că formatul propus de mine include interacțiune multă. însă cred ca are nevoie, după cum bine spunea Marius (o altă întălnire frumoasă din 2016) de mai mult experiment. După Sibiu ne întoarecem la București pentru ultima reprezențație. mă bucur să văd la spectacol mulți oameni noi, atrași probabil de formatul neconvențional și de recomandarea celor care-l văzuseră în 2015. Dana Bergheș scrie chiar o cronică faină.  Martin filmează o secvență din spectacol pe care mi-o trimite pe email. Am avut și 2 spectatorii masculini care se dau în petec la finalul daring. mă bucur că reușeșc să să ajung și la spectacolul Mădălinei – the Agency of Touch, prezentat în cadrul Amprentei CNDB. mă bucur sincer că CNDB își continuă unul din programele sale de succes.

noiembrie demarează cu festivalul Re:dance și performance-ul THE STRANGER GETS A GIFT SERVICE – INTERRUPTOR realizat de Cristina Maldonado . a fost un joc performativ one-to-one, amuzant cu multe mișcări, texte și imagini pe o planșă albă. mi-a plăcut propunerea până în momentul în care după 5 minute am descifrat codul și am intuit că artista, deși invizbilă ochilor mei, era într-o încăpere alăturată. atunci am părăsit logica obiectelor propuse de Cristina și a descis să introduc telefonul meu în joc folosindu-l pe post de cameră video. jocul s-a animat brusc și la final Cristina mi-a arătat chipul ei pentru o secundă. thank you Cristina. a urmat un nou spectacol cu Zmeul la Replika (mulțumesc Replika) și ultimul PARTYING al anului 2016 la TIT, un nou spațiu indepedent condus de artistul vizual Martin Balint, cu care voi colabora în 2017. spațiul este super fain iar Martin realizează ad-hoc o instalație vizuală foarte ofertantă. dansăm non-stop pină la la 5 dimineața.

of course mă ocup și de ultimele pregătiri logistice pentru primul meu retreat de dans și yoga din India. pe ultima sută de metri reușesc să depun și o noua propunere de proiect pentru 2018 la apelul de proiecte lansat de MNAC pentru 2018. Mă duc cu Ștefania să vedem și filmul Tony Erdman, probabil cel mai bun film al anului (sper din toată inima să ia Oscarul pentru cel mai bun film străin). în ultima noapte înainte de plecarea în India, reușesc să citesc și întreaga strategie pentru cultură ce a fost scoasă în dezbatere publică de către Ministerul Culturii. Documentul apare mult prea tărziu la finalul mandatului guvernării tehnocrate într-o perioadă când toată lumea este ocupată. pe lista propusă de noi în decembrie 2015 documentul era în poziție principală fiind clar o prioritate pentru echipa tehnocrată de la MC. care însă din pacate nu l-a considerat prioritar. documentul este foarte stufos, peste 100 de pagini și scheme/infograme, conține multe lucruri bune și necesare sectorului cultural. însă este lipsit de viziune și propune foarte puține reforme structurale, care sunt mai mult decât necesare (vezi scandalul de la ONB și de la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov). ochii mi se inchid de somn însă reușesc să fac și eu câteva propuneri,. finnaly pe 25 noiembrie, plecăm Goa cu un grup de oameni frumoși pentru trei săptămâni.

15215907_1326814597337029_201533660_o

ultima lună a anului a concis cu ziua națională. 1 decembrie m-a prins la Cola Beach, una din cele mai frumoase plaje din India (și din lume cred). o imagine de poster, o plajă cu mulți palmieri, o lagună cu apă dulce și destul de puțini turiști. licurici, răsărituri de soare superbe, apusuri cu palmieri și valuri mari, kathakali, yoga….. paradisul, i wanna to live forever acolo. in India. pe 11 decembrie între masaje ayurvedice încerc din greu să mă conectez la internet pentru a urmări de la distanță, alegerile parlamentare din România. merge greu iar informațiile sunt nasoale. este prima dată după 26 de ani când nu votez, pentru ca deh în Kerală nu există secție de votare. Iar votul prin corepsondență nu poate fi realizat de turiști. oricum votul meu nu contează pentru că marea masă a populației (care până la urmă este cea care decide) trăiește într-un univers paralel cu al meu. așa cum mă așteptam, alegerile sunt câștigate tot de PSD însă surprinzător cu peste 45 %.. USR-ul n-a reușit să ia mai mult de 10 % iar prezența la vot este mică sub 50 %. este un scor bun pentru un partid înființat în 6 luni însă foarte puțin pentru a scoate țara de sub dominația PSD-PNL-ALDE-UDMR care sunt partide aproape identice, populiste și corupte până în maduva oaselor. iar Nicușor Dan nu are cum să crească USR-ul mai mult. este nevoie de un lider politic nou, cu charismă capabil să trezească nehotărății. vor urma 4 ani dificili pentru România. la revenirea în țară sunt surpins de fețele gri, căzute ale oamenilor cu care mă întâlnesc pe stradă sau metrou. printre ultimele lucruri care le fac pe 2016 sunt premierele de la LINOTIP, un nou centru coregrafic independent lansat de colegii mei mai tineri Arcadie Rusu și Ioana Marchidan și vizionarea filmului Citizenfour despre Snowden. excelent filmul, foarte real iar informațiile privind supravegherea mondială sunt terifiante. la televizor anunță decizia guvernului de returnare a banilor strânși din campanie de donații pentru achiziționarea Cumințeniei Pănântului către oamenii care au donat. fiasco total. citesc pe facebook că nici strategia pentru cultură nu este votată rămând pentru următorul guvern asumarea strategiei sectoriale. normal nu a fost una din prioritățile guvernului tehnocrat de la Cultură. deși se fac presiuni, se pare că nici dosarul Roșia Montană nu ajunge la Unesco nefiind semnat de guvernul Cioloș, care are în acest moment un mandat extrem de limitat. apuc să scriu pe blog două texte despre experiența indiană. mă uit la televizor cum PSD-ul își bat joc în continuare fără scrupule de România contemporană. propunerea de marionetă pentru primul-ministru este respinsă de Iohaniss. pe surse se anunță revenirea lui Daniel Barbu la cultură ce ar fi un dezastru pentru sectorul cultural. azi Digi24 anunță desemnarea primului ministru. iar diseara ne vedem la ultima serată indiană a anului. mâine va fi Anul Nou. in josul paginii autorectorul blogului mă anunță  că am depășit demult cele 3000 de cuvinte. so time to stop.

așă că vă doresc tuturor celor care ati ajuns pe blogul meu, să aveți un 2017 excepțional, cu mult dans, calătorii și experiențe frumoase ! La Mulți Ani !

 

Advertisements

india emoțională

india emoțională 

taj3

prima dată am plecat în India în 2012 într-un impuls de moment. am plecat cu Ștefulici în ianuarie 2012 cand în București era frig și zapadă iar traseul a fost lung și complicat. călătoria a început într-un New Delhi foarte colorat unde regulile de circulație nu se aplică. era cât pe ce să facem infarct când mașina care ne-a luat din aeroport mergea pe cealaltă bandă și trecea cu 80 km/pe roșu. din capitala indiei am rămăs cu experiența întălnirii cu muzeul și personalitatea lui Gandhi…. a urmat întălnirea cu faimosul Taj Mahal (pe care dacă ajungeți acolo vi-l recomand să-l vedeți dimineața devreme sau seara înainte de închidere pentru ca alfel ești sufocat de miile de indieni care-l vizitează neîncetat) și cu templele kama-sutra de la Khajuraho pe care le-am vizitat cu bicicleta la apus de soare. insă ce-a mai  impresionantă întâlnire oraș a fost cu Varanasi, unul din trei orașe sacre de pe Gange. nu ai cum să uiți plimbarea cu barca la 5 dimineața pe râul sacru, miile de indieni colorați care se spălau în apa sacră plină de cenusă, lumânări și flori sau ceremoniile religioase de purificare de seară. ah și zborul zmeielor lansate de la înălțimea ghaturilor. de fapt e imposibil să poți uita mirosul dens de corpuri arse și imaginea apusului de soare de pe Gange…

 

img_0073

am continuat călătoria cu trenul spre Daarrjeling și Calcutta unde am descoperit o altă Indie foarte diferită și mult mai curată. n-am avut șansă să vedem munții Himalaya din cauza unei ceți dense, însa ne-am plimbat mult prin planațiile de ceai ne-au bucurat nasul și ochii. Următoarea escala a fost Rajasthanul unde am petrecut quality time, explorând palatele extravangante, mersul cu ricșa, întălnirile cu elefanții desenați și chai-ul indian. acolo am fost printre altele și monkey protector 🙂 următoarea etapa a călătoriei a fost Udaipur – orașul plin de palate imperiale și de locații a la James Bond. am stat într-un fost palat princiar, într-o suită care avea o terasă proprie (cu un jacuzi nefuncțional în care ne tolăneam la soare). ne culcam și ne trezeam cu o imagine superba a orașului în departare….

img_0033

teacalătoria noastră indiană s-a finalizat, cum oare, în Goa la vila Rivercat, departe de lumea civilzată, între palmieri, pisici, budhha, nisip și apă. și unde toata lumea făcea yoga. când la final m-am urcat în avionul care urma să ne aducă înapoi în țară mi s-a făcut brusc dor de India. și am știut că o să întorc candva. au trecut 4 ani de atunci însă dorul de India n-a trecut. așa că anul astă m-am hotărât să revin, de această dată cu un grup de oameni frumoși, într-o nouă (re)întălnire cu India emoțională. călătoria noastră va începe de data asata în Goa și se va finaliza în Kerala, ținutul masajelor și tratementelor ayurvedice. vom dansa cu natura și nisipul, vom medita la apusul soarelui și vom descoperi oameni, locuri și culori noi. iar cuvântul de ordine va deveni curând – Namaste!

img_0069

You must be the change you wish to see in the world (Mahatma Gandhi).

21 iunie

DSC_0411_11223

21 iunie [post-thinking timișoara]

deși atelierul de la timișoara s-a terminat, efectele lui în corpurile noastre se resimt în continuare. ca un drog puternic. legăturile puternice care s-au creat intre participanți [oameni foarte diferiti ca job, structura sau vârstă] într-o perioadă scurtă de timp transced uneori puterea mea de ințelegere. s-a creat parca o dependență, simt că oameni sunt legati în continuare. oare ce anume transforma oamenii asa de puternic ? dansul sau atingerea ? calatoria emotionala sau masajul? deschiderea spre necunoscut sau intalnirea cu noi oameni, spatii, propuneri….sau cum ar spune Andre Lepecki “the power of co-imagination”? Aș fi vrut să postez un mic filmulet de la spectacolul final. din pacate fiind mult prea ocupat cu muzica, lumina si cu dansul am uitat sa pornesc camera. așa încât singurele lucruri care rămân sunt cele cateva poze facute de Stefania în curtea Galeriei. și amintirea acestor întălniri unice cumva.

“se poate spune ca experiența (atelierului) se aseamană ca efect cu victimele supravietuțoare ale unui accident de avion, se creează un atașament emoțional puternic între ele, pentru că au trecut prin aceeasi experiență/șoc împreună, doar că la noi a fost pe pozitiv, noi am trecut printr-o experiența frumoasă impreună” imi scria ieri Cristina pe facebook. Iar aproape în acelasi timp Ana imi trimitea un link video către un pianist care canta singur în inima ghețarilor care se topeau. Sincronicitate sau simplă întâmplare ? Iar Bianca scria pe wall-ul ei ca “A fost o saptamana intensa si despre dans contemporan. Dansul e una dintre marile mele pasiuni si il practic oricand si oriunde. Atunci cand dansez simt ca ma unesc cu infinitul. Am mers să dansez intr-un cadru special creat si m-am ales cu prieteni noi si lectii frumoase de viata. A fost o experienta colosala ce m-a marcat profund pozitiv. Totodata am invatat mai multe despre iubire, incredere si abandonarea in fata necunoscutului. Mi s-a confirmat inca o data ca e bine sa te auto-depasesti constant pe tine si pe ceilalti sa-i iubesti. Daca intri in competitie cu oamenii se nasc prapastiile. Daca te unesti cu sufletele lor se construiesc podurile sperantei si a trainiciei intre noi. La final ne-am imbratisat cu fiecare si ne-am dorit numai bine. Profesorul nostru Cosmin Manolescu caruia Ii multumesc pentru fiecare clipa in parte a zis o fraza pe care am memorat-o si am inscris-o in inima: “Tot ceea ce faceti sa fie din iubire”. Cand am citit textul ei am vrut să fac o corecție. Pentru că nu mă simt deloc profesor. Însă n-am avut cum, pentru că Facebook s-a hotarat sa ma puna la punct si m-a pedepsit pentru 3 zile pentru share-ul dat la o animatie nostima (un “nudist” care face facea piruete solare). Asa că acum sunt blocat, nu pot da like-uri, nu pot posta, nu pot raspunde oamenilor. Pot doar să observ în continuare reacțiile oamenilor de la distanță. Elsa care dă share la o poza cu calatoria ei emotionala – “Let’s call it audience development”.

DSC_0417_11219

Sau cererile venite de la oameni necunoscuti din Timisoara care imi cer prietenia și vor să știe dacă mai revin la Timișoara. O să revin da în luna septembrie, pentru că simt că oamenii și energiile din acest oraș sunt pozitive. Pentru că este nevoie de mai mult dans contemporan, experiment și inteacțiune.

Inchei acete gânduri post-Timișoara cu unul din feedbackurile primite la finalul atelierului de la Cristina, care exprima foarte bine experiența noastă emoțională comună:

“Dragă Cosmin,

De când am început atelierul nu mă pot opri din dans. Dansez pe stradă, în stațiile de autobuz, la duş, când pun dimineața cafeaua la făcut, când pun hainele la spălat, când mă privesc în oglindă. Dansez? Ce fac eu acum se numește dans? Din când în când mă gândesc că o să mor şi c-am făcut parte din mine prea puțin. Când mor o să mă opresc din dans? Sau când o să mă opresc din dans o să mor? 

Am şi uitat că am o inimă. A început să-mi fie dragă din nou zilele astea. Am atâta iubire în mine. Inima mea se zbătea, acum dansează. Încet, calm, cu răbdare şi visare. 

Cea mai grea întrebare: “De ce?”

Nu mai îmi este frică de întrebările fără răspuns. Iubesc simplitatea în viață, nu-mi plac cuvintele mari. Ador dansul contemporan, are ceva simplu, primar în el. Care vine din noi, iar noi….. Cine stie de unde venim?! Dar e simplu de frumos. 

M-am întâlnit cu corpul meu, dar m-am întâlnit şi cu voi care ati fost buni cu el. Mulțumesc că ati dansat cu genunchii mei, cu lobul urechii mele, cu degetele de la piciorul meu stâng. Că m-ati tinut de mână când mi-a fost teamăNu mai vreau să scriu, vreau să dansez.

 

 

18 iunie

azi este ultima zi in care ne intalnim cu corpurile emoționale la timișoara. azi inima va bate mai puternic decât de obicei. pentru că pentru unii dintre noi va fi o premieră. ah ce fain o să fie! galeria Jecza a fost gazda unei saptămâni intense plină de întâlniri, experiențe noi și puternice. am văzut înmugurind lacrimi în colțul ochilor, am simțit inimele partenerilor mei de dans iar sărutul ne-a mișcat în spațiu. am dansat cu zmeele prin sculpturi, ne-am conectat unii la altii si ne-am oferit momente speciale. am vorbit despre noi și ne-am pus intrebări despre dans, viata și iubire.

Iti place de mine? Vrei să dansezi cu mine? Sunt Cosmin, sunt coregraf si expert in calatorii emotionale. M-am nascut in Brasov, acum locuiesc in Bucuresti. Mie imi place mult sa dansez cu zmeul. Ieri am pus un pariu si sper din inima sa-l castig. Ai incercat vreodata sa dansezi cu inima? Do you like to fly the kite? Do you like sushi or salata de vinere? Taco si kite, zmeul. Taco in Japanese means also Octopus. Did you ever saw the octopus dance? Eu sunt Dan, sunt IT-ist, alpinist si imi place la nebunie dansul contemporan. Eu sunt Sabina si lumea spune ca sunt cam nebună.Am trei căini, o pisică și un copil. Pe mine mă cheama Sara, am 14 ani și sunt emotivă. Mi-a fost frică că voi fi exclusă la acest atelier, însă nu s-a întâmplat așa. Si am scris acest text în timpul orei de chimie. Eu sunt Cristina, Cristina Daju și sunt dansatoare de tango. Unul din cele mai cele mai frumoase lucruri care mi s-a intamplat a fost calatoria la Buenos Aires. iubirea are gust? Oare cum ar fi să dansezi cu buzele?
 Ți-ar place să mă săruți în timp ce inimile dansează împreună? Eu sunt Dan, am fost in Maldive si am dansat cu rechini vegetarieni. Crezi că Dumnezeu iubește dansul? Exista oare dans fara atingere? Sunt Ana si n-am mai facut niciodata dans contemporan. Nu știu daca voi putea sa stau la tot atelierul. Vrei să dansezi în mine, vreau să dansez în tine? Numele meu e Bianca si sunt interesata sa urmez acest atelier de dans contemporan. Am 30 de ani, sunt plina de pasiune si entuziasm, fac Reiki si iubesc sa ma exprim prin intermediul dansului. La revedere nudiștii mei. Eu sunt Consuela și sunt actriță păpușar. Ai dansat vreodata pana la nebunie? Ti-e dor de vreo zi din copilarie? Iti iubesti viata? De ce? Numele meu este Mircea și sunt dansator de hip-hop. Dansul este pentru mine Descărcare, Eliberare, Descătușare”.  Eu sunt Cristina și dansul contemporan pentru mine este emotie, libertate si prilej.

Au trecut foarte repede cele 5 zile intensive iar azi e ultima zi. final act. ieri la finalul atelierului, dupa ce am dansat în celălalt corp, am vizionat impreuna cu dansatorii mei filmul ce este dansul contemporan, pe care l-am realizat anul trecut in Japonia in cadrul proiectului Eastern Connection. mi-a plăcut mult și in plus mi s-a parut cumva, foarte relevant pentru experienta noastră de acum. și brusc mi s-a făcut tare dor de Asia. mă tot gândesc daca sa dansez solo-ul meu despre #colectiv diseara. hmm nu știu ce să zic, mai am cateva ore sa reflectez la asta. in plus sunt curious cum o sa reactioneze publicul diseară la propunerile noastre. tu ce crezi?

* * *

Mai țineți minte cum e să te joci? Cum e să urmărești alunecarea zmeului pe cer? Cum să te imaginezi plutind, asemeni lui, înfruntând gravitația, să te strecori, mișcând lin brațele, printre lucruri… ? Țineți minte?

Astă-seară – sâmbătă, 18 iunie 2016, cu începere de la ora 20,00, la Galeria Jecza / Triade, Calea Martirilor 51/52,  coregraful Cosmin Manolescu și prietenii ce l-au însoțit, această săptămână în aventura numită Corpul emoțional, vă vor reaminti această poveste,  în cadrul „Zmeul sau ce este dansul contemporan”.

zmeul sau ce este dansul contemporan

performeri: Ana Adam, Sabina Bijan, Cristina Daju, Cristina Dumitru, Consuela Egyed, Alina Giurgiu, Dan Iachis, Sara Lazea, Raula Lăzărescu, Cosmin Manolescu, Mircea Pandele

Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

mulțumiri speciale Sorina Jecza & Fundația InterArt Triade și Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara

16 iunie

In timp ce ma duceam ieri la Galeria Jecza, pe drum m-au năpădit amintirile. Prima mea întălnire directă cu Timișoara și oamenii de aici a fost în 1995 când am dansat în spectacolul Le Grand Jeu, o co-producție franco-româno în coregrafia lui Christian Trouillas pe scena Teatrului Național din Timișoara care pentru prima personal a reprezentat prima experiență artistică adevărată. Ce timpuri…A doua întălnire cu acest oraș a fost în anul 2000 când am participat ca manager cultural la un training de management organizat de Gabriela Tudor și Fundația Pro Helvetia unde printre altele l-am cunoscut pe Vasile Ernu, pe cei de la Fundația de Arte Vizuale și pe celebrul Charles Laundrey, fondatorul conceptului “Creative City”. Pregăteam pe atunci prima ediție a  festivalul internțional de dans BucurESTi.Vest, evenimentul care a creat premisele apariției Centrului Național al Dansului. Mi-au trebuit 12 ani pentru a redescoperi orașul de malul Begăi. In 2012 dupa exact 12 ani am revenit la Timișoara pentru a prezenta spectacolul-instalație Camera 1306 la Hotelul Continental pe care l-am realizat cu Ștefania și Catrinel. Wow, ce repede trece timpul. Și iată-mă din nou aici lucrând cu niște oameni tare faini și deschiși, explorându-ne corpurile emoționale și descoperind tainele dansului contemporan.

Am luat un taxi (care este mult mai scump decat la Bucuresti) si am ajuns rapid la studioul de  dans instalat la Fundația Triade, care mie aduce foarte mult cu ZonaD. Primul lucru a fost să scot zmeul la plimbat prin studio. Și imediat m-au năpădit amintirile călătoriei din Japonia de anul trecut când m-am jucat pentru 3 zile cu zmeul prin cele mai bătute locuri din Tokyo – Palatul Imperial, Shinjuku Gyoen, străzile din jurul Morishita Studio sau Tokyo Metropolitan Building. Și brusc mi s-a făcut dor de Japonia.

Are you OK? Dozo. Arigatou gozaimas. Hai. Hai-hai, hai zmeule. Do you prefer sushi or salată de vinete? Do you prefer butoh or contemporary dance ? Do you miss Romania Zan-san? Do you think Rosia Montana was important for Romania? What about#Collectiv? Do you think Timisoara will become European Cultural Capital 2021? Or Bucharest? Would like to dance with me? Why Japanese people are so complicated? Do you think I should stop here?

Programul atelierului de ieri a fost foarte diferit. Le-am propus participanților o noua abordare a corporealității directă și nemediată. Am încercat să ne introducem, să ne contopim, să dansăm în celălalt. Un proces intens, dificil pe alocuri, cu multă transpirație.După o pauză scurtă,  am încercăt să interacționăm cu piatra, cu arborii. Pentru un timp ne-am privit în ochi. La final am dansat sărutul cu ochii închiși. Și ne-am pus întrebări, multe despre dans, iubire și viață. Eu am dansat cu bețele în gura, rememorând momentul #Colectiv. A fost din nou o zi plină cu multe straturi. O zi frumoasă cu dans.

Dimineața când am deschis calculatorul am găsit un mesaj email de la Cristina cu o serie de noi întrebări și gânduri. Cu acordul ei le fac publice pentru că sunt sincere și adevărate. Clar o temă de reflecție și de lucru, care vorbesc foarte mult despre procesul de explorare, descoperie, de călătorie în care am plonjat cu toții.

“Dansul e acum sau maine? Dansul are viata sa? Orice miscare e dans? Sarutul este un dans? Iubirea se termina in abis? Te-ai iubit vreodata pe tine? Ai luat o supradoza de iubire? Iubirea ameteste si cade sau nu? Ai iubit candva un obiect? Viata e un fir rosu?Intunericul e lumina vietii? De ce viata e greu de trait? Viata e un numar? In viata albinelor ai gasit dans?

Dintre toate intrebarile pe care le-am auzit marti, una sigur nu o sa o uit niciodata, pentru mine a avut nu un impact, ci o magnitudine: Vrei sa dansez in tine? wooow, pe asta chiar poti sa o iei cum vrei, mi-a intrat in corp pe toate partile si a iesit tot atat de vulcanic, si de aceea azi, poate cel mai interesant mi s-a parut cand trebuia sa intram si sa dansam in corpul celuilalt, act nedesavarsit de mine, deoarece simt ca nu am explorat suficient in zona asta, as relua oricand exercitiul, sa vad ce se poate face mai mult.”

Seara s-a încheiat târziu la Musiu, un loc cu adevărat special din Timișoara unde am gustat un rose spectacolus Pedro Vasare (necunoscut mie) pe care vi-l recomand cu drag. Asta in timp ce admiram dansul spectacolus al norilor în lumina lunii. Și brusc o liniște serenă  m-a încercuit. Si mi-am dat seamă că imi place mult la Timișoara.

DSC_0383_11099

 

2015

 2015 se termină curând. la mine pe blog a început să ningă pînă pe 4 ianuarie (tema recurentă a wordpress-ului) deși afară este un pic de soare și pare mai mult primăvară. încerc să fac aici o analiza anului care se pregătește să se închidă peste 11 zile. o sa incep of course, cu acest blog, unde am scris în total 26 de posturi (împreună cu acesta) ce au fost citite pina la aceasta ora de 1317 de persoane. in total au fost peste 2050 de vizionari, cel mai citit articol fiind Decalogul Gabrielei , accesat de 284 de persoane pe 20 iulie. m-am bucurat pentru că, deși departe, Gabriela mea continuă să fie alături de noi prin sfaturile ei pline de dragoste pentru cultura contemporană…conform rapoartele statistice de pe blog, articolele mele sunt în general citite dimineața în jurul orei 8.00, ziua preferată fiind sâmbătă. am scris mult mai mult în prima parte a anului (au fost zile cand am postat și 2 texte/zi), în timp ce în ultimele 4 luni – fuck – am scris doar de 4 ori.în planul proiectelor culturale, in acest an am finalizat 2 proiecte mari internaționale – Eastern Connection (cu Japonia) și proiectul european E-Motional pe care le-am demarat cu Stefania acum ceva ani buni. ambele proiecte (la care au participat in 2015 peste 200 de persoane – artisti, profesionisti ai dansului, public larg) au insemnat in mod real organizarea a peste 6 ateliere, 8 spectacole, 1 turneu international, 2 rezidente, 1 expozitie de fotografie si film, 3 conferinte.

în plan artistic am realizat 2 spectacole – [Fragile] și zmeul si am testat partying – un nou format de atelier-petrecere performativa care mi se pare cool (sper ca si celor care au venit). am performat in total în 10 spectacole si împreună cu Tania si Stefania am finalizat 2 filme – [Fragil] Behind the scenes și ce este dansul contemporan. deși studioul ZonaD nu mai există, am continuat să conduc ateliere de dans contemporan și dezvoltare persoanala, în total 11 ateliere la care au participat aproximativ 160 de persoane (din care aproximativ 100 de persoane sunt oameni noi pe care i-am cunoscut în acest an). am testat cu succes un format de calatorii emoționale și un format nou de ateliere cu zmee și dans contemporan pentru copiii si adulti, pe care sincer sper sa-l dezvolt la anu’. trebuie să mai adaugăm la asta 4 aplicații și cereri de finantare depuse și decontate (cine face aplicații înțelege mai bine ce înseamnă asta).

finalul anului a fost super-plin și a venit cu o avalanșă de lucruri și proiecte. dupa aventura atelierului cu zmee de la Tokyo, Kinosaki și București, a urmat premiera spectacolului cu Zan Yamashita. după care imediat am schimbat registrul, lucrând la o serie de prezentări publice pentru orașul in-vizibil. susținerea dosarului de candidatură pentru București 2021 care s-a finalizat acum 1o zile a fost cu happy-end. deși procesul a fost dificil și destul de hulit de multi dintre colegi (“Bucureștiul oricum nu are nici o șansă”), calificarea orașului meu adoptiv în care trăiesc de mai mult de 30 de ani, va aduce mai mulți bani pentru cultură and I hope, modificări pozitive pentru sectorul cultural bucureștean.

a venit rândul premiilor. să începem cu premiile CNDB, unde anul astă am răs mult. poate prea mult, însă Paul s-a întrecut pe sine… au fost însă două momente care m-au emoționat deep. primul a fost interviul excelent oferit în direct de Miriam Raducanu (sau dna. Papa cum i se mai spune, cu care am șansă să lucrez  direct în 1991 la spectacolul Pe teme de jazz la  Orion Balet) care, cu eleganța-i caracterestică, a vorbit foarte frumos de niște lumi demult apuse. m-am bucurat mult că a primit premiul, il merita din plin. mai ales că acum 10 ani, in planul meu de management pentru CNDB din 2005 (care a rămăs în sertarul meu) plănuisem să creez un teatru de dans cu numele ei…anyway a fost foarte emoționant. al doilea moment au fost „multumirile” de la final adresate de Flower, colegilor profesori xenofobi si rasisti din UNATC. m-am bucurat sincer că evenimentul a fost organizat într-un spațiu mare și deschis, unde a putut să vină multa mai multă lume. m-a amuzat ocuparea simbolică de către CNDB a TNB-ului, pentru că de fapt și de drept instituția dansului a preferat să plece de bună voie. e drept s-au făcut ceva presiuni însă s-a plecat “mușcând” cu poftă din calul troian oferit cu măestrie de Caramitru și promisiunea de 1 milion de euro oferită la pachet de Ministerul Culturii (și care nu a fost niciodată onorată).

dupa premiile acordate tinerilor mei colegi care au excelat printr-un speach, cum altfel decât conceptual, a urmat hitul serii „more than naked”. prezentarea spectacolului a fost un manifest asumat al CNDB-ului privind situația singurei institutii publice dedicată dansului contemporan. care iată dupa 10 ani de funcționare a ajuns în fundul gol. spectacolul a avut cateva momente bune în special în prima parte, însă pentru mine a fost destul de “subtire” din punct de vedere artistic și mult, mult, prea lung. nuditatea a fost mult prea “naked”, mie personal mi-a lipsit acel “more than’’ care ar fi dat sens alt sens propunerii artistice. (OK nu luați de bună acest comentariu critic, sunt oricum un spectator stricat de prea mult dans). pentru evenimentul special al premiilor CNDB, eu aș fi optat pentru o variantă adaptată a spectacolului cu un cast de dansatori si coregrafi romani (cred ca s-ar fi gasit 20 de persoane care sa performeze nud pe scena TNB). protestul ar fi fost in formula asta, real si direct, percutant ca un knock-out din box. o altă varianta posibilă ar fi fost cred, prezentarea unui producții romanești, pentru ca ne aflam totuși la premiile dansului românesc. din aceasta perspectivă, mi s-ar fi parut cu mai multă substanță, miza și coerență programarea spectacolului “coregrafie de grup”, realizat de Mihaela Dancs, coregrafă care anul trecut a primit premiul CNDB. just saying.

cel mai puternic eveniment al anului a fost cred, întălnirea cu Andre Lepecki care a venit la Bucuresti cu un atelier despre corporealitate si co-imaginație și o conferință despre darkness (Stefania you rock-it, ai fi meritat un premiu pentru reușita asta). a fost poate highlight-ul emoțional al anului. plănuiam să scriu pe blog despre experienta întâlnirii cu Lepecki însă luat de valul proiectelor n-am mai reușit…

pentru mine 2015 s-a incheiat cu premiul Matei Brancoveanu oferit de Fundația Alexandrion pentru spectacolul zmeul care a venit împreună cu o diplomă, un trofeu greu, un cec și o sticla de vin ars Brâncoveanu (excelent de altfel). premiul oferit m-a bucurat, mai ales că vine la o distanță de 10 ani de la premiul Societatii Autorilor și Compozitorilor Dramatici SACD oferit la Paris în 2005 pentru spectacolul „paradis serial” (primul meu spectacol adevărat).

OK si acum vine momentul multumirilor, ca la premiile Oscar. well in primul rând trebuie să-i mulțumesc Ștefaniei, my powerfool light, care m-a călăuzit cu dragoste prin dificila aventură a anului. vreau să le multumesc în egala masura evaluatorilor din comisiile de selectie (vă știți voi care sunteți) și implicit AFCN-ului si ArCuB-ului care au finanțat proiectele Fundației în acest an. trebuie să mulțumesc echipei CNDB care a sprijinit proiectele mele artistice și m-a invitat să conduc 2 ateliere speciale cu vise și atingeri. special thanks goes to The Saison din Tokyo pentru încrederea continuă (profesională și financiară) acordată în ultimii patru ani la rând. ah trebuie să mulțumesc și cronicarilor de dans care au facut interviuri cu mine sau  au scris despre spectacolele mele. căci prin vorbele și gândurile lor, rămâne ceva din aceasta artă efemera care este dansul… însă cele mai calde mulțumiri le adresez publicului meu fidel și participanților la atelierele mele, care au dat sens cu adevarat anului 2015. and last but not least, vouă celor care ați poposit pentru câteva clipe pe blogul meu.

tuturor, prieteni și dușmani, vă doresc un final de an frumos și plin de experiențe și călătorii frumoase. and now it’s time to sleep. noapte bună.

DSC_0968_7766

Aplauzele aduc un deserviciu spectacolului

cosmin_manolescu.

Aplauzele aduc un deserviciu spectacolului

interviu realizat de Ioana Calen si publicat intr-o forma mai scurtă pe Think Outside the Box

Prin 2011 scriam pentru o revistă glossy și, la un moment dat, șefa mi-a zis să merg la un spectacol de dans într-o cameră din Intercontinental, “Camera 1306 (I am Myself)”, realizat Cosmin Manolescu. Cred că a fost prima mea întâlnire cu dansul contemporan, care m-a dat puțin peste cap după ce, în mijlocul spectacolului, Cosmin m-a tras spre el și partenera lui de dans, Catrinel Cătană, și, printre altele, m-a lipit cu fața de pieptul lui ud de transpiratie, prin care ii auzeam foarte tare bataile inimii. Faptul că scena asta mi-a provocat un șoc cultural m-a convins că sunt obsedată de propria mea imagine, din moment ce singura mea preocupare în acele momente era “care este cea mai adecvată reacție astfel încât să mă feresc de penibil și ridicol”. Cu alte cuvinte, credeam că n-am înțeles nimic. Anul următor, m-am înscris la cel mai cool curs de dezvoltare personală/dans contemporan/cultura corpului, cu însuși Cosmin Manolescu, despre care între timp aflasem că este unul dintre cei care au configurat scena dansului contemporan autohton, atât ca dansator, cât și în calitate de coregraf și manager cultural: un curs unu la unu de yoga, dans contemporan și masaj, în această ordine. Cursul se ținea la Zona D, un spațiu aerisit, cu un perete de geam ce dădea într-o mica curte interioară, cu lumânări pe margine și parfum ambiental discret, destinat dansului și mișcării, pe care Cosmin îl conducea alături de partenera și producătoarea tuturor proiectelor sale, Ștefania Ferchedău. În acea perioadă, Fundația Gabriela Tudor, al cărei fondator este, a anunțat concursul pentru bursa Gabriela Tudor în management cultural, iar eu am fost una dintre câștigătoarele anului 2012, cu proiectul Modulab. Între timp, ne-am tot intersectat prin proiecte și prieteni comuni. După spectacolul Fragil, de la care femeile din grupul mamelor singure au declarant că au plecat erotizate iar alții s-au dus să bea un cognac, m-am hotărât să fac acest interviu, intrigată de lumea asta complexă și volatilă a performance-ului contemporan. Un alt motiv a fost faptul că a decis, împreună cu Ștefania, să închidă Zona D. În inițiativele lui recente se simte un aer de încheiere de etapă și pregătire de alta: vrea să scrie o carte, tocmai și-a făcut blog și se pregătește de noi proiecte.

Bună, Cosmin, care este prima ta amintire legată de dans?

Am început să mă mișc în fața televizorului uitându-mă la Nadia Comăneci. Aveam 6 ani în 1976, ea dansa la sol și eu o imitam. Mama m-a văzut și s-a gândit că n-ar fi rău sa fac dans. Era un cerc de dans al pionerilor la mine în oraș, în Săcele, unde eram singurul băiat, după aceea au venit niște profesori de balet de la liceul de coregrafie din Cluj în căutare de talente, am vazut un afiș și așa am ajuns și eu la audiția din Brașov unde m-au selecționat pentru audiția finală pe țară. Am intrat primul băiat în clasa a patra la liceul de coregrafie din Cluj-Napoca. După o lună m-am întors acasă, nu m-am acomodat cu viața de cămin unde eram 25 de persoane într-o cameră, veneau cei mari și luam bătaie, ni se fura mâncarea, trebuia să le spălăm ciorapii, plecam dimineața la 7 și ne întorceam seara la 9. În rest, eram între cursurile generale și orele de coregrafie. Plângeam în fiecare seară la telefon când vorbeam cu ai mei, mi-era dor de casă, eram doar un copil la vârsta aia, iar tata a decis să mă întorc acasă. Am continuat să fac dans la școala populară de artă din Brașov până în clasa a opta când, deși eram considerat prea mare, am reușit printr-o pilă să stau de vorbă cu Ioan Tugearu care era profesorul de balet al clasei a opta, picaseră câțiva băieți și exista un potențial loc. După audiție mi-a spus că am calități de dansator – aveam coup de pied, detentă, ureche muzicală -dar că sunt foarte “bătrăn”. Mi-a oferit însă șansa să fac un an de zile de probă, urmând ca la examenul de admitere din treapta I, comisia de selecție să decidă dacă voi continua sau nu. Anul ăla, de dimineața până seara la 9-10 făceam numai dans și mergeam la foarte multe spectacole. Ii datorez multe Maestrului Tugearu, cum îi spuneam pe atunci, de care mă leagă foarte multe amintiri frumoase. Începutul meu a fost legat strict de dansul clasic. Deși îmi placeă să mișc liber, abia ulterior în liceu a apărut acea oră de dans modern în care începeam să învățăm alte tehnici de dans. Insă se făcea foarte puțin în raport cu baletul. Adevărata mea întâlnire cu dansul contemporan a fost în anul ’90, după revoluție, la primul stagiu pe care l-a făcut cu coregrafa Christine Bastin în cadrul proiectului “La Danse en Voyage” unde am lucrat cu un grup de dansatori profesioniști francezi și nu o să uit niciodată momentul respectiv. După ce s-a terminat stagiul, o bună parte din cei care am participat, umblam bezmetici pe stradă și nu înțelegeam ce se întâmplă cu noi – raporturile umane cu acesti profesori/colegi/artiști, au fost atât de puternice și emoționale!

La ce te referi?

Atunci am dansat pentru prima dată cu ochii închiși și ne-am atins fizic corpurile. Îmi aduc aminte primul exercițiu când trebuia să interacționăm cu unul dintre dansatorii francezi și nimeni nu avea curajul să iasă, până la urmă au venit ei la noi și ne-au prins în dansul lor. Această componentă a contactului fizic și a lucrului pe alte coodonate decât eram noi obișnuiți, a discuțiilor foarte puternice de după exercițiile fizice a fost bulversantă pentru mintea noastră. Experiența s-a amestecat și cu momentul revoluției și acea eliberare a corpului și a spiritului, iar pentru noi a fost un boom. Pentru mine a fost prima raportare nouă, directă, cu corpul, care nu avea legătură cu tot ceea ce învățasem.

Descrierea acestei experiențe seamănă cu descrierile experiențelor publicului la spectacolele tale actuale.

Cred că există o conexiune, că întotdeauna pentru mine acea experiență a rămas cumva întipărită și probabil că ceea ce fac acum și direcția în care mă dezvolt are legătură cu acea experiență.

Cum a apărut grupul Marginalii?

Grupul Marginalii s-a cristalizat după ‘92 când eu, Florin Fieroiu și Irina Costea ne-am dat demisia de la compania Orion Balet din București iar Mihai Mihalcea a plecat un pic mai târziu de la Komische Oper din Berlin. Noi la București lucram pe atunci cu Ioan Tugearu, Raluca Ianegic, Miriam Răducanu, însă sub influența foarte puternică a experienței franceze la care participaserăm, ne-am dat seamă că vrem să facem altceva și asta ne-a făcut să luăm această decizie. Tot în perioada respectivă, ca rezultat al participării la stagiile conduse de coregrafii francezi, am fost invitat să lucrez de Christian Trouillas într-un spectacol în Franța, iar asta a fost cea mai completă experiență de performance de care am avut parte până acum. În ‘93, i-a venit idea să facă acest spectacol, Le grand jeu, după o mișcare literară franceză importantă. A simțit energia pe care o aveam noi după revoluție, i s-a părut că ne-am încadra perfect pe idea lui de spectacol și asta a fost prima co-producție româno-franceză. Prin acest proiect, eu am ieșit pentru prima data din țară, în Franța, și ulterior am avut 3 ani extraordinari de repetiții, turnee și spectacole, pe cele mai importante scene de dans din Franța. Spectacolul a fost foarte bine primit de publicul și producătorii francezi, am jucat la “Georges Pompidou”, Maison de la Danse din Lyon, Teatrul Quarts din Brest etc, fiind prezentat și la București, Cluj-Napoca, Iași..Pentru mine asta a fost o școală extrem de puternică.

Ce se întâmpla în acest timp pe scena locală de dans?

La momentul ăla existau două companii de dans modern – Orion Balet București (condusă de Ioan Tugearu și ulterior de Sergiu Anghel) și compania Contemp (condusă de Adina Cezar). Limbajul lor era mai degrabă modern, tributar perioadei optzeciste, decât contemporan. Însă proiectul în sine, cu francezii, a avut rezultate foarte pozitive pentru noi, generația tînără. Din pacate proiectul francez s-a terminat nasol, o bună parte din generația de coregrafi de la acea vreme a fost atât de înverșunată împotriva acestui proiect, văzut la momentul respectiv ca pe o formă de colonizare a dansului românesc și de export într-un fel, încât s-a creat un curent potrivnic cu rezultate foarte proaste, proiectul fiind stopat definitiv. Tin minte ca la vremea respectivă, în urma colaborării cu Christian Trouillas am fost acuzați de colegii noștri mai vârstnici că ne-am vândut francezilor. Decizia de a crea grupul Marginalii a avut legătură cu asta, am vrut să propunem un alt tip de lucru, și Marginalii a însemnat foarte mult pentru perioada respectivă. Primul spectacol ….despre fluturi fără aripi a avut loc în aprilie ’94, fiind co-produs de Teatrum Mundi ce era condus la aceea vreme de Corina Șuteu. Uitându-mă în timp, era puternic influențat de experiența noastră franceză dar venea cu un alt tip de propunere artistică și a avut un succes foarte bun. A urmat o serie de turnee internaționale și burse la festivaluri din Germania, Paris și American Dance Festival

Cum ați început colaborarea cu SUA?

N-o să uit niciodată cum am scris, la o mașină de dactilografiat extrem de proastă, din care lipseau piese, cu o engleză foarte basic, prima mea scrisoare către American Dance Festival, care aveau un program educațional foarte bun, pentru a-i anunța de experiența noastră și că am dori să intrăm în contact cu ei. Aflasem de dansul american din revistele de dans și casetele video de la Centrul Cultural American/Ambasada Americană, pe care-l frecventam pe vremea comunismului. Nu exista nici un fel de informații despre ce se întămpla pe afară iar puținele casete video cu spectacole erau ținute la sertar de profesorii noștrii. Mergeam acolo deși știam ca poate suntem filați și înregistrați și apoi puteai avea, de exemplu, greutăți să obții viză să pleci în străinătate. In fine, am avut șansa (și neșansă) să-l am profesor de dans clasic și modern pe Sergiu Anghel, care în același timp era profesorul nostru la liceul de coregrafie, făcea niște coregrafii foarte contemporane pentru vremea aceea însă colabora și cu sistemul comunist, realizănd regia și coregrafia pentru spectacolele omagiale dedicate lui Ceaușescu, în special pentru pluguroșorul de final de an. Se știe foarte puțin însa la fel ca și actorii, artiștii vizuali și coregrafii au colaborat din plin cu sistemul comunist. Sergiu Anghel fusese invitat imediat după 1990 în Franța și Europa și dacă nu mă înșel chiar și la ADF. Așă că mi-am zis să-mi încerc și eu puterile, deși nu credeam că voi primi un răspuns. După aproximativ trei luni am primit un telefon de la Ambasada Americană, prin care mi se comunica faptul că directorii acestui festival vin la București să vadă ce se întâmplă pe scena locală de dans contemporan și că ne invită la un cocktail la ambasadă. Mie mi s-a părut puțin dintr-un alt film, dar pot spune că ala a fost primul moment în care niște personalități importante în domeniu, au venit în România după desantul francez, să facă un reperaj. Bref, la finalul celor patru zile ne-au oferit o bursă pentru a pleca, toți cei din grupul Marginalii, pentru a studia dansul contemporan american în toate formele lui. Am acolo stat șase săptămâni, în care am mâncat dans pe pâine de la opt dimineața la nouă seara, când aveam sesiuni de discuții. Din experiența asta s-au dezvoltat toate proiectele și conexiunile mele ulterioare cu America. Întâlnindu-ne cu programe coregrafice atât de diverse și avansate, ne-am dat seama și cât de limitați suntem în limbajul nostru. Acolo s-au născut și primele disensiuni în grupul Marginalii, care au culminat cu plecarea mea în 1995, exact după ce, la insistențele mele, grupul obținuse identitate juridică. Munca noastră din perioada aia a propus un alt tip de colaborare și deschidere, făceam performance-uri cu artiști vizuali la Fundația Meta, pe holul Institutlui Francez, am dansat chiar pe o scenă în aer liber în fața Hanului lui Manuc într-un context în care țiganii ne înjurau, nu înțelegeau ce se întâmplă, era o chestie repetitivă, săream de exemplu minute în șir pe o muzică live contemporană, în timp ce ai așteptau circ și muzică ușoară. Și numele Marginalii are legătură cu faptul că eram văzuți de generațiile anterioare ca niște teribiliști, rebeli, contestatri, la modul peiorativ, care au produs o breșă în sistem, continuată apoi și de Răzvan Mazilu, Vava Ștefănescu, Manuel Pelmuș și alții. Dezvoltarea dansului a venit ulterior.

Cum funcționa piața la momentul respectiv? În ce fază erau inițiativele independente, managementul, infrastructura etc.?

Dacă ne raportăm la perioada asta ‘94-‘96 în care grupul Marginalii a fost activ – nu exista studiouri de dans, infrastructură, bani pentru cei tineri. Existau cele 2 comapnii de dans finanțate direct de Ministerul Culturii care aveau un studio de dans, însă erau niște structuri foarte închise. In același timp ne luptam cu mentalitatea asta că dansul contemporan e un fel de cabaret, lumea nu înțelegea ce înseamnă f. bine dansul contemporan. Până prin ‘97 a fost o perioadă destul de dark după trendul ăla ascendent imediat după revoluție. S-a schimbat optica la nivelul ministerului culturii, cred din punctual ăsta de vedere suntem mereu într-o logică de-asta de dezvoltare și cădere în prăpastie, și mă refer nu numai la dansul contemporan. Când am decis să fac fundația PROIECT DCM (Dans, Cultură, Management), nu prea mai exista nimic în afară celor două companii de dans conduse de Sergiu Anghel și Adina Cezar, care produceau același timp de spectacol, Marginalii dispăruseră de pe piață și nici nu prea mai veneau spectacole din străinătate, proiectul francez fusesă stopat brusc. A durat destul de mult timp până am reușit să facem lobby la nivelul altor instituții. Mie mi-a luat un an și jumătate să conving de exemplu British Council, care făcea multe proiecte în zona teatrală, dar nu făcea nimic în zona dansului contemporan, spunând că nu există public și artiști. Unul din primele mari proiecte pe care l-am inițiat a fost “Zilele Dansului Portughez” (1997) și “British Dance Edition” în ’98. Ultimul a fost un festival extrem de puternic – opt spectacole de dans contemporan, patru companii de top britanice prezentate în patru orașe din România în două săptămâni. La spectacolele de la Sala Mare din Teatrul Național, țin minte că au venit peste 7000 de spectatori la cele 8 spectacole. Este adevărat însă ca a existat un parteneriat puternic cu ArCuB, TNB, TVR și un buget consistent de promovare, evident. Ceea ce nu mai întâmplă din pacate acum….O nouă dezvoltare a început în ‘97 când, împreună cu Gabriela Tudor, am lansat această Fundație Proiect DCM și Centrul Inter/Național pentru Dans Contemporan, o primă tentativă de a crea un spațiu instituționalizat pentru dans contemporan. În primii doi ani, Gabriela a avut o viziune, o strategie și o serie de proiecte pe care le-a dezvoltat pentru mica comunitate de dans contemporan care începea să se cristalizeze.

Cum a început colaborarea ta cu Gabriela? Cum ți-a marcat relația cu ea evoluția artistică?

Am cunoscut-o pe Gabriela în timpul proiectului cu Christian Trouillas, ea era producătorul spectacolului din partea română și a organizat turneul nostru în Franța și ulterior în România. Era foarte deschisă către artele spectacolului și a sprijinit întotdeauna noile generații de artiști, astfel că s-a investit alături de noi pentru că simțea că dansul contemporan este o artă vie, puternică, de potențial. Se ocupa printre altele și de turneele companiilor franceze, în special de teatru, care veneau în România, avea conexiuni foarte bune și în zona de teatru, lucrase doar la UNITER și Theatrum Mundi. La un moment dat m-am îndrăgostit de ea și relația noastră a devenit și personală. M-am gândit de multe ori cum o relație personală poate să transforme un întreg peisaj coregrafic…. În 95, când m-am îndrăgostit de ea, eram decis să plec în America, fusesem selecționat de o universitate din Iowa care îmi acordase o bursă de 10 000 de dolari să studiez dansul modern acolo. În același moment în care m-am îndrăgostit de ea, am pierdut testul Toefel de engleză, care era obligatoriu, mi-au lipsit trei puncte. Cei din America mi-au zis că îmi păstrează bursa până anul viitor, dar Gabriela mi-a dat această încredere și mi-a zis că pot să fac lucruri pentru scena românească și din România. Când masterul Ecumest s-a deschis în toamna lui 95, ea m-a convins să aplic la master, să ma specializez și în management cultural. Întotdeauna i-a plăcut să investească în oameni tineri, investiții care în timp care au provocat schimbări importante în peisajul autohton, prin viziunea și modul în care ea a negociat cu sectorul cultural și finanțatorii. A fost primul producător de dans, la mod profesionist, a făcut o serie de conexiuni cu organizații importante din Europa și America, știa să atragă bani pentru dansul românesc. Inceputul nostru se leagă de acest început al dansului contemporan în România. Noi eram niste puști la vremea respectivă, nu aveam cum să jungem la Bulandra dacă nu era Gabriela, ea a fost creierul care produs prima stagiune de dans contemporan, a inițiat o secțiune de dans la festivalul de artă medievală. A fost un mediator extraordinar, a știut să construiască continuu. În 1999 Gabriela a devenit directorul Antenei Fundației Pro Helvetia în România la încurajările mele. Plecarea ei a fost foarte dificilă pentru mine, pentru că ea reprezenta inima fundației: făcea aplicațiile, fund-raising, a adus sponsori privați, a adus un programatori importanți, reușea să găsească burse și oportunități de dezvoltare profesională pentru artiștii români.

După aceea ați mai lucrat împreună ?

Da, am continuat colaborarea însă la alt nivel. Ea a fost producătoarea primul meu spectacol adevărat, Paradis Serial, care a avut peste 50 de spectacole în întreaga lume. Ea a organizat turneele mele în străinătate și împreună am mai colaborat punctual la festivalul Sibiu Dans 2007 și spectacolele Dreams.land și Supersomething.

Paradis Serial a fost un fel de line stone in cariera ta.

Piesele pe care le-am făcut la început erau mici, de 20-30 de minute. Făcusem în ’96 Incursiune, un spectacol cu muzică live cu Mircea Tiberian în holul Institutului Francez, în ‘97 – ‘98 am făcut Incursiune 2 care era un duet între un dansator profesionist, Manuel Pelmuș, și Nicu Chiosu, o persoană cu disabilități motorii, care nu văzuse niciodată dans contemporan pînă atunci. Făcusem un performance destul de ciudat, Private Show, pentru Bienala de dans Periferic de la Iași, organizată de Matei Bejenaru. Era un spectacol de un sfert de oră, spectatorul alegea costumul, muzica și spațiu în care eu performam. În 2003, după ce-a de-a doua ediție a festivalul Bucuresti.Vest, simțeam nevoia să fac o piesă mai importantă. Împreună cu Gabriela, am demarat acest proiect care s-a numit Paradis Serial, un spectacol de aproximativ o oră pentru care am colaborat cu Dragoș Buhagiar la partea de costume și scenografie. A fost co-produs de Vlad Rădescu și Centrul Cultural European de la Sala Rapsodia, piesa fiind finanțată de programul DanceWeb din Viena și un sponsor privat, Helvetansa, pe care l-a adus tot Gabriela. A fost un spectacol care s-a dezvoltat pe o perioadă de un an și a fost foarte puternic, cu note politice, aluzii clare la trecutul comunist, dar și la ceea ce se întâmpla pe plan politic la momentul respectiv, relațiile dintre America și Europa erau încordate, era problema vizelor, România încerca să acceadă la statutul de stat asociat al Uniunii Europene etc. Toate aceste problematici au apărut în spectacol, iar Gabriela l-a invitat pe Matei Branea să facă un filmuleț de animație care apărea la mijlocul spectacolului. După premieră, spectacolul a avut o viață foarte frumoasă, a fost invitat într-o serie de festivaluri extrem de importante, la Bienala de Dans din Lyon, Dublin Fringe festival, la Roma, Paris, Porto, New York, Stockholm, Amstersdam etc. Ea a fost producătorul și managerul acestui turneu – făcea promovare, contractele cu artiștii, spăla costumele, avea și un mic rol de figurație la finalul spectacolului, unde intra cu un cap de porc de după cortină. Succesul internațional al spectacolului i se datorează în mare parte. Spectacolul respectiv mi-a adus și o serie de premii importante. A avut de asemenea un raport creativ – era un ochi exterior, venea la repetiții, lucram împreună, avea fler, împreună am dezvoltat acest format de spectacol post-modern, foarte diferit de ce făcusem până atunci.

Mi-a plăcut și felul în care ai pus problema identității și a relației cu structurile instituționale care ne influențează viața de zi cu zi în Visa Game, care este povestea spectacolului?

Istoria acestui spectacol își are debutul în relația pe care am avut-o cu Pascal Allio, unul dintre primii dansatori francezi cu care am interacționat în cadrul atelierului condus de Christine Bastin în 1991. A fost primul mecena al dansului contemporan românesc și primul finanțator al grupului Marginalii. Timp de un an a făcut o colectă în Franța printre prieteni și ne trimitea periodic o mică sumă de bani cu care noi ne plăteam chiria. Singurul deal pe care ni-l propunea era să facem ce vrem dar să nu plecăm din țară și să nu intrăm într-o zonă comercială. Cu siguranță și pentru el, întâlnirea cu România și cu noi a fost foarte puternică, ochii, corpul și mintea noastră transmiteau atunci lucruri foarte puternice. In 2005 cand George Banu și AFAA (Association Francais d’Action Artistique) au venit la mine, cu propunerea unui proiect foarte interesant – TANDEM, m-am gândit imediat la Pascal și la relația noastră. Pascal nu era coregraf, a fost cred primul lui proiect artistic în care a avut un rol în concepția spectacolului și pe măsura întâlnirilor noastre s-a dezvoltat acest proiect puțin politic, puțin visător. La prima noastră întâlnire într-o cafenea din Paris, ne-am trezit amândoi cu pașapoartele pe masă. Cu puțin timp înainte luasem hotărărea să reduc la mininum plecările în străinătate, pentru că devenise extrem de dificil. Mulți au uitat, insă la acel moment, chiar dacă aveai o invitație oficială, trebuia să stai la coadă cu orele, uneori cu zilele, pentru a obține o viză, pentru pentru care plăteai și bani. In formatul final al spectacolului, publicul primește la intrare niște căști pentru care lasă cartea de identitate sau pașaportul și este invitat să-și facă propriul playlist, să aleaga coloana sonoră pe baza unor trackuri propuse. În funcție de muzica pe care o alegeai, coregrafia se modifica. Am făcut un spectacol-instalație care se modifica în timp real, și în funcție de reacția publicului. La final, identitatea publicului este devoalată, spectatorii fiind strigați pe numele din buletin, fiind invitatați să dea căștile înapoi și să-și primească identitătea înapoi. Exista un moment în cadrul spectacolului în care Pascal dansa nud în timp ce corpul său era proiectate pozele spectactorilor din buletin/pașaport împreuna cu diferite vize (imagine ce fuseră scanate chiar înainte de spectacol). Se întămpla uneori, ca cei plecau înainte de finalul spectacolului, să uite să-și mai ia buletinele. Ne sunau ulterior pentru a-și recupera identitățile, moment în care discutam un pic cu ei despre spectacol, îi întrebam de ce au plecat, continuam legătura cu ei. Ăsta e un alt spectacol din zona asta a spargerii convențiilor.

Cum s-a transformat Supersomething în Super Gabriela?

Supersomething a fost un proiect demarat în 2008 într-un context de colaborare internațională. La momentul respectiv împreuna cu Gabriela inițiasem un proiect care se numea “Dans.Dialog” cu organizații din Genova, Zagreb, Catania și Paarnu, în Estonia. In cadrul acestui proiect eram invitat de o organizație din Croația să fac o piesă pentru scena de dans de acolo, urma să conduc un atelier la Genova, urma să încep să lucrez la un nou proiect artistic cu Irina Cios și Calin Dan…După o primă rezidență la Zagreb și o primă etapă de lucru la București, a trebuit să renunț la colaborarea cu dansatorii croați. Împreună cu Gabriela, am decis să transmutăm proiectul pentru artiști români, am organizat chiar o audiție. În timp ce lucram la acest nou spectacol, Gabriela a aflat că este bolnavă de cancer. Am plecat imediat în Franța unde speram să găsim un tratament iar eu inițiam am vrut să întrerup lucrul. N-am reușit pentu că proiectul era finanțat de ICR și CNDB care susțineau atunci proiectul. Chiar dacă era un caz de forță majoră, nu s-a putut întrerupe contractul. Am fost obligat să continui repetițiile și să fac o primă reprezentație a spectacolului în noiembrie, la Centrul Național al Dansului, care s-a numit “Supersomething” și în care vorbeam la telefon în timpul spectacolului cu ea, care era în faza terminală a bolii. După ce Gabriela nu a mai fost, n-am mai putut să continui spectacolul, a rămăs așa oarecum nefinalizat. Ulterior, am transformat materialul performativ într-un solo pe care l-am intitulat superGabriela și care era un solo dedicat ei. Mai tărziu, când am lansat bursa Gabriela Tudor la New York, am pus împreună solo-ul respectiv, cu o altă piesa la care lucrasem cu Gabriela, Dream.sland, (la care publicul intra legat la ochi – vorbea despre universul oniric, al visului diurn sau nocturn, și am construit din el un spectacol mai mare, din două părți, pe care l-am prezentat ultima oară la New York în 2011 pe scena teatrului new-yorkez PS 122. Spectacolul s-a bucurat de prezența unui public numeros, au existat chiar și niște recenzii foarte bune pe blogul Cultureboot  și în New York Times.

La solo-ul Super Gabriela se simte foarte puternic exorcizarea asta pe bune a unor trăiri reale, e evident că nu este un rol, sau mai exact că este propriul tău rol. Îți place să riști punându-ți publicul în dificultate de dragul autenticității, cum este pentru tine să te expui în acest fel?

Cu siguranță că experiența personală pe care am avut-o cu pierderea Gabrielei a schimbat multe în existența mea personală și profesională, înclusiv în relația mea cu publicul. Lucruri care atunci fuseseră importante au devenit insignifiante, lucruri cu care cochetam – relație directă/nemediată și emoțională cu publicul – au căpătat o mai mare importanță în cadrul spectacolului, cum este Camera 1306 sau [Fragil] unde vorbesc despre fragilitatea mea, a performerilor, interacționăm direct cu publicul, îl sărutăm, îl mișcăm emoțional, îi punem întrebări, discutăm cu el despre ce înseamnă și ce nu ne place la dansul contemporan. În acest moment mi se pare mai important tipul ăsta de manifestare, în care publicul este scufundat cu totul, în care nu este la distanță, ci devine performer prin modul în care se raportează, prin deciziile pe care le ia, de acceptare, de refuz, de a avea inițiativă. În orice formă de artă contemporană, experiența este mult mai importantă decât orice format învelit în tot felul de tehnici sau poleială.

Care sunt cele mai comune forme de sabotare a acestei experiențe? unde apar blocajele?

E clar că primul blocaj vine de la modul în care se construiește spectacolul clasic, în care publicul este pe scaun și dansatorul este pe scenă. Din ce în ce mai mult, dansul contemporan nu este numai dans – este mult concept, sunt întrebări existențiale, influențe politice, elemente de psihologia experienței, alte elemente la care publicul nu se așteaptă. Tipul de contract pe care îl ai este complet diferit – tu plătești să stai safe, pasiv, să urmărești ceva. În momentul în care se schimbă această situație, în care el nu mai este safe, nu mai știe cum să se comporte, dacă trebuie să facă ceva sau doar să privească? Dacă poate să facă ceva, cât de departe poate merge ? Publicul începe o continuă luptă de interogație cu el însuși și care pentru mine e un bun material artistic. Nu există doar un singur răspuns la aceste întrebări, fiecare reacționează în funcție de felul în care este construit. Au fost spectatori la spectacolul [Fragile] care au intrat în Daring Room, care s-au dezbrăcat complet, și care au experimentat direct nuditatea (da, este un trend important în spectacolul de dans nuditatea). In același timp au fost spectatori care au refuzat să se conformeze propunerilor. Mie mi s-a părut interesant să pun în discuție nuditatea și din perspectiva publicului, nu numai a performerilor. Daring Room este un format deschis, în care intră doar oamenii dispuși să meargă mai departe și să treacă pentru o anumită barieră. In [Fragil] ai dreptul de a alege, de a răspunde, de a intra în joc, sau pur și simplu poți avea o atitudine pasivă, voyeuristă, în care doar vezi ce se întâmplă, setezi răsunsurile după starea, modul tău de a fi, modul în care cunoști sau nu interpreții, nu există nicio formulă. Tocmai asta este intersant, eu doar ridic niște întrebări cu care fiecare deal-uiește în felul lui. Orice este posibil și este OK. Într-unul dintre spectacole, în care vorbeam chiar despre faptul că performerul are această putere, că poate să facă orice cu publicul, persoană din public a spus “da, voi aveți puterea să faceți de vreți cu noi, noi nu avem această putere”. Și una dintre interprete a răspuns: “Eu pot sa te sărut. Dacă îți place, poți să mă săruți înapoi. Dacă nu-ți place, poți să-mi dai o palmă. Cine te oprește să ai o reacție?”

Este despre cât de mult te lași dus de experiență, cât de mult trăiești încorsetat în propriile obișnuințe. A fost un spectacol de la care oamenii au plecat tulburați și pe drum și-au dat seama că modul în care văd un spectacol poate fi extrem de diferit, iar experiența spectacolelor de dans contemporan le deschide un întreg univers – o percepție despre corp, fricile care există în noi.

Sunt oameni care după Fragile s-au dus să bea un cognac J

A fost, am aflat ulterior, un grup de spectatoare din grupul mamelor singure, care au plecat extrem de erotizate de la spectacol. Ok, există momente de nuditatea, se fură câte un sărut însa tema spectacolului nu este erotismul, ci fragilitatea umană care există în toți oamenii. Am pus de asemenea în discuție fragilitatea dansului contemporan și a scenei culturale din România. Sigur că vorbește și despre fragilitatea mea. În acest moment al existenței mele, consider că viața personală cu cea profesională nu sunt distincte, vin tot timpul împreună, la pachet. Nu cred că modul meu de a fi și temele care mă interesează personal sunt doar ale mele și spectacolul este altceva – nu vorbesc de spărgătorul de nuci sau nu mai știu ce alte povești banale. Momentele mele de fragilitate se transpun într-o manieră artistică sau le pun în discuție cu publicul meu. E clar că spectacolul merge pe mai multe nivele și pune mai multe probleme în același timp. Sunt momente în care eu scurtcircuitez spectacolul în special în locația secretă, adică în timp real întreb performerii dacă au performat bine, cum a fost, întreb publicul dacă le-a plăcut, le dau indicații scenografice pe moment, le provoc mari dureri de cap tuturor, nu numai publicului ci și colegilor mei. Asta duce la un spectacol viu, în care lucrurile se crează sub ochii tăi, se discută temele de spectacol, party-ul se transformă în altceva… La un moment dat, în partea a II-a spectacolui, oamenii din public primesc cioburi de oglindă prin care sunt rugați să urmărească spectacolul, te face să te vezi și tu în oglinda prin care urmărești performerii și se crează un alt tip de relație, dar e clar că voi mai lucra la partea asta. Am colaborat foarte bine cu performerii Giselda Ranieri, Cristian Nanculescu și Tanja Andreeva și cu Ștefania Ferchedău cu care împreună am definitiv formatul final. Spectacolul a ieșit foarte bine pentru mine, asta și datorită faptului că a fost realizat în cadrul proiectului european E-Motional: rethinking dance, beneficiând de o finanțare europeană de la Bruxelles prin programul Cultura 2007-2013. Premiera oficială a spectacolului va fi în iunie în cadrul unui turneu european care va include spectacole la Luxembrug, Riga, București și Porto. Va exista atunci și un film making off care va prezinta procesul de lucru și interviuri cu echipa artistica.

Cum ai ajuns la formatul Camera 1306, I am myself? Pe mine, ca spectator, m-a pus în dificultate.

După o pauză de timp pe care mi-am luat-o după superGabriela, am început să mă gandesc cu Ștefania, cu care începusem să am o relație personală și profesională, la un nou proiect artistic. Vroiam să fac ceva diferit, mai aproape de inima spectatorului și a mea.Intr-o prima etapă am avut o rezidență la Cullberg Ballet în Stockholm, unde am început să mă gândesc la un nou tip de spectacol. Voiam să schimb spațiul scenic și, datorită faptului că am călătorit foarte mult în perioada respectivă, m-am focalizat pe acest tip de spațiu, destul de neutru – majoritatea camerelor de hotel arată la fel. Petrecând tot mai mult timp pe drumuri, am început să-mi imaginez cum ar fi să performez într-o cameră de hotel. În urma multor discuții cu Stefania, am ajuns la această variantă de spectacol durațional care se dezvolta inițial pe 12 ore, proiect la care am lucrat împreuna cu Catrinel Cătană, o tânără artistă la început de drum. Asta a fost o provocare în sine, nu am vrut să lucrez cu un artist experimentat, am vrut să lucrez cu cineva la început de drum. De alftel mai toate proiectele mele au și o componentă de formare profesională dacă vrei. Colaborarea cu Hotelul Intercontinental a fost foarte bună – am avut un spațiu ofertant, un apartament care oferea imaginea Bucureștiului de la înălțime. Spectacolul este un format neclar al unei relații care se consumă într-o cameră de hotel – uneori devine foarte performativ, implicăm publicul, îi legăm, ne legăm toți, alteori e voyeuristic, poți să asiști cum fac duș, avem discuții, alteori nu se întâmplă nimic, ne uităm pur și simplu doar la televizor. Unii dintre spectatori rămân foarte departe sau se feresc, se așează la punctul cel mai îndepărtat de noi, sau se implică la modul foarte direct și uman.

Care au fost cele mai interesante reacții?

Spectatori care răspund provocărilor noastre – în spectacol, Catrinel mușcă atât cât să lase o urmă corporală spectatorului, un left over care îți aduce aminte de experiența, și spectatorul mușca înapoi. La un moment dat, dansam cu Catrinel pentru un cuplu, și ei au început să se sărute. Nu faci asta într-un spectacol, nu dai frâu impulsurilor erotice în contextual ăsta, și asta mi s-a părut foarte interesant – că oameni s-au simțit liberi. Au fost și reacții în care oamenii părăseau spectacolul, alții, după ce se termina spectacolul, se așezau pe jos pe holul hotelului că erau bulversați, alții s-au dus direct la barul hotelului sau se așezau într-un fotoliu din recepție și priveau în gol. Pentru mine asta e important, când publicul pleacă de la spectacol fără să aplaude. După 20 de ani, am realizat că aplauzele aduc un deserviciu spectacolului. Când dai din palme ai închis convenția, ai defulat tot catharsisul și ce ai primit și ești gata să reintri neatins în convenția normalității. Dacă nu aplauzi, spectacolul rămâne mai mult în corpul tău, rămâi în frame-ul lui. Din ce în ce mai mult caut să nu existe aplauze la final și de-asta chiar și spectacolul [Fragil] se termină brusc cu o petrecere, oamenii nu apucă să bată din palme.

Proiectele tale din ultima perioadă sunt foarte legate de spațiul Zona D, care se închide acum.

Zona D a fost o altă etapă frumoasă în existența mea. Din ‘96 visam la un studio pe care să-l am pentru proiectele mele artistice. În 2011, discutând cu Ștefania, noua mea parteneră de lucru și de viață, am zis că ar fi bine să creăm un spațiu în București care să nu fie neapărat un spațiu de producție sau difuzare, ci mai mult de cercetare și mediere a întâlnirii publicului cu artiștii, schimburi internaționale, ateliere deschise publicului larg… A fost o casă frumoasă pentru proiectele mele artistice, în cei trei ani cât am stat acolo am făcut trei spectacole – Hi, Bye, în colaborare cu Gabriela Maiorino din Olanda, Piesă cu responsabilitate limitată cu Mihaela Dancs și Fragil. Tot acolo am derulat o serie de formate de ateliere de dezvoltare personală și dans contemporan cu diferite subiecte, a fost o casă pentru cele două proiecte europene Emotional Bodies and Cities și E-Motional: rethinking dance.

L-am deschis datorită faptului că am obținut o co-finanțare de la Uniunea Europeană care, spre deosebire de alți finanțatori români, acceptă ideea că poți să plătești o chirie pentru un spațiu de care ai nevoie. A fost o gazdă bună și pentru proiectul cu Japonia care este în curs în acest moment. Este un spațiu pe care l-am deschis și către alte proiecte și rezidențe, tot aici am continuat programul ArtistNe(s)t inițiat de Gabriela în 2007, cel mai longeviv program de rezidențe din România.

Incă de la început ZonaD a sprijinit și oferit spațiu de lucru pentru diferite proiecte interdiscipliare care au implicat pe lângă dans, muzică, video și actorie. Ștefania a deschis spațiul pentru discuții și întălniri, invitand-o anul trecut pe Adriana Gheorghe să modereze o serie de discuții despre dansul contemporan. Am prezentat filme importante, premiera burueșteană a filmului The Artist is Present cu Marina Abramovic, am organizat o platformă de reflecție, a fost un spațiu bun pentru întâlnirile Coaliției Sectorului Cultural Independent, acolo s-a scris Carta pentru curtura vie (www.culturavie.ro), au fost găzduite ateliere de yoga, dans contemporan și am lucrat în general cu publicul. ZonaD a apărut într-un moment când la București nu mai exista nici un spațiu pentru dans contemporan, iar deschiderea lui a avut un efect catalizator. Ulterior s-a deschis WASP iar Centrul Național al Dansului a închiriat și el un spațiu unde a amenajat un mic studio și o sală de spectacol. Din păcate existența lui a fost meteorică, l-am închis din lipsă de fonduri, întrucât situația sectorului cultural este extrem de fragilă în acest moment. Continuăm să existăm într-o insularitate, fiecare luptă pentru supraviețuirea spațiului său și asta pe termen lung nu este bine. Inchiderea lui are însă și efecte pozitive, pentru că asta ne dă posibilitatea să ne imaginăm alte proiecte, în alte spații, ne ajută să mergem înainte.

Care sunt direcțiile pe care urmează să le explorezi în viitorul mediu?

Acum lucrez la un nou concept de spectacol împreună cu un artist japonez, Zan Yamashita din Kyoto, o reflecție despre dansul contemporan în care ne jucăm la propriu cu zmee. În noiembrie 2015 spectacolul va fi prezentat în premieră la București și, sperăm noi, va fi jucat ulterior și în Japonia. Este un program de solo-uri prezentate împreună, iar la începutul spectacolului publicul va fi invitat să se joace cu zmeele pe scenă. Trebuie să finalizăm pină în vară programul european Emotional și la ideea Ștefaniei, îl vom aduce la Bucuresti în luna mai pe André Lepecki, poate cel mai important teoretician al dansului și performance-ului în acest moment care este și curator, profesor asociat la NY University. André, va conduce în premieră un atelier despre curatoriat, performance writing și dramaturgie ce va deschis unui public divers de critici, artiști și curatori. Urmează, de asemenea, turneul spectacolului [Fragil] si viața lui ulterioară. Tocmai m-am întors de la New York, unde am fost pentru a discuta continuarea colaborării la nivelul dansului între SUA și Estul/Centrul Europei. Sper să prezentăm în continuare Piesa cu responsabilitate limitată și să organizez în continuare ateliere deschise publicului larg la București și în alte orașe. Visez la o perioadă sabatică în care să scap de aplicații, bani, lobby și să plec să trăiesc undeva într-un context normal.

Cu siguranță că lucrurile vor merge într-o anumită direcție. Pentru 2015 anul se arată foarte plin, mi-aș dori poate să fac și un spectacol în zona teatrului, să lucrez cu alte tipuri de artiști și public. Mi-ar plăcea să lucrez cu artiști vizuali sau în zona filmului, mi se pare interesantă această spargere a disciplinelor. Dansul contemporan are nevoie din ce in ce mai mult să iasă mai mult din propria bulă.